Fetițele din cimitirul Roșu

Le-am descoperit în anul 2004, în cimitirul din RoÈ™u, acolo unde BucureÈ™tiul își întindea uliÈ›ele prăfuite, ca niÈ™te tentacule flămânde. Două fetiÈ›e, una de opt ani, alta de È™ase, citeau dintr-o carte de poezii, stând pe o băncuță dintre morminte. Flămânde erau È™i ele. Dar vesele È™i pline de viață. Acolo locuiau. ÃŽn cimitir, într-o odaie ridicată de foÈ™tii gropari, ca să aibă unde-È™i È›ine lopeÈ›ile. Iarnă, vară, toamnă, pe frig, vânt, ploi sau arÈ™iță, acolo puneau capul fetele. Și inimile. Și lacrimile. Și speranÈ›ele…

M-am împrietenit cu ele. Cea mai mare, care fusese câtva timp la școală, o învățase pe mezină să citească din carte, dar și de pe cruci. Numele morților, anii de naștere, ai decesului, făceau calcule și probleme de aritmetică simple: „Câți ani avea ăsta când a murit, dacă e născut în 1920 și a murit în 1958?”

Cerșeau pe la înmormântări, cerșeau prin oraș. Așa trăiau.

Am scris despre ele mereu, obsesiv, de fiecare dată când am avut ocazia, la toate publicațiile la care am lucrat. Am încercat să le ajut și pe calea asta.

Azi, ele s-au desprins aproape total de trecutul lor. Ca niște fluturi au ieșit din coconul disperării și-al mizeriei. Au făcut o școală, și-au găsit de lucru, muncesc cinstit. Au fost norocoase. Altele ca ele au sfârșit, poate, în sac la IML sau pe fundul Lacului Morii. Viața de chin pe care au dus-o le-a marcat pe ambele. Însă și Roxana și Cristina merg înainte. Zâmbind, dar cu ochii în lacrimi.

Mai jos, puteÈ›i citiÈ›i prima parte din cartea pe care o scrie, acum, fetiÈ›a cea mică. Da! Cea care a învățat literele de pe crucile din cimitir. IntervenÈ›ia mea este minimă. Toate greutățile pe care le-a suportat, umilinÈ›ele, frigul, foamea, bătăile È™i amenințările n-au schimbat-o ca om. Sufletul ei sfâșiat de incertitudini È™i de revolte n-a fost contaminat. ÃŽnsă are momente, în noapte, când se trezeÈ™te plângând cu disperare, de teamă…

D.F.M.

Prima mea amintire este de când aveam doi ani. Alergam prin curte cu sora mea, ne jucam. Era o zi normală.

Dintr-o dată, au oprit la poartă câteva mașini. Era și o dubă albastră. Oamenii care au coborât, au strigat-o pe mama și au vorbit cu ea.

Apoi, i-am văzut cum îi luau pe ceilalți frați ai noștri și îi urcau în mașină. M-am speriat rău! Mama țipa: „Lăsați-mi copiii!, Lăsați-mi copiii!”
Eu și sora mea am fugit în podul casei, să ne ascundem. Nu vă puteți imagina ce simțeam, ce groază pusese stăpânire pe mine, chiar dacă eram așa mică, îmi amintesc perfect și dureros.

Oamenii ăia care strigau, au început să ne caute peste tot. Au ajuns și în pod și ne-au auzit cum plângeam. Ne-au găsit. Ne-au spus că ne duc într-un loc frumos, plin cu jucării, că o să mâncăm ceva bun, că o să fie bine, și o să venim repede acasă când vrem.

Ne-au convins.

Am plecat si am ajuns într-un loc cu foarte mulți copii care se certau, se băteau, țipau, mulți dintre ei cu probleme mintale.
Sora mea, fiind mai mare, mi-a spus:
„Roxana, ăsta este un cămin de copii. Se numește Pinocchio. Așa scrie pe peretele ăla.”

Ea știa să citească.
Am stat acolo câteva zile, dar nu mi-a plăcut deloc! Am fugit. Ne-am întors acasă.

Mama stătea pe un pat, afară, în fața portii. „Ne-au dat afară din casă!”, plângea și ofta.

Nu era foarte bucuroasă că am venit înapoi. Pur și simplu ne-a spus că trebuie să mergem în oraș, că nu avem ce să mâncăm!

Am mers la cerșit, de dimineață până seara, la Lujerului, lângă Sir, în Militari. Nici nu înțelegeam bine ce înseamnă asta. Nu-mi plăcea.

Nu prea am făcut bani, dar ne-au dat oamenii mâncare. Eram doar eu și sora mea, stăteam pe niște cartoane umezite, cu încălțări rupte și îmbrăcate cu haine mari și largi.

„Mama”- dacă îi pot spune așa, a făcut foarte urât pentru că nu am primit bani. Ne întreba ce am făcut cu banii. Plângeam amândouă, și eu și surioara mea.
Nu È™tiu dacă plângeam de foame, de sete, de frig, sau pentru că È›ipa ea la noi… Eram vinovate pentru că nu-i adusem bani de băutură! Èšin să precizez că bea foarte mult!
Când aveam trei ani, ne-a luat cu ea la pește, în crescătorie la Crevedia.

Acolo a cunoscut un bărbat, scund, un pic grăsuț, cu părul negru și creț.
Au vorbit, el ne-a luat suc și niște napolitane. Eram fericite că mâncam ceva dulce și că aveam suc.
După ceva timp, – timp în care mergeam, eu È™i sora mea, zilnic, la cerÈ™it, ne-am mutat la cineva cu chirie. Acolo a venit È™i acest bărbat.

Trăia în casă cu noi, în pat cu mama.

El era îngrijit, îmbrăcat la costum, cu cravată, curat, nimic de spus. Nu È™tia că mama ne trimite la cerÈ™it, el È™tia că vindem covrigi. Dar când a aflat ce face mama, a fost un mare scandal, că de ce mergem să cerÈ™im, că are el salariu, lucra la GriviÈ›a, mecanic… S-a supărat.

Îl așteptam să iasă de la muncă, și mergeam împreună să luăm sifoane, îl așteptam peste drum, la o biserică. Era un om bun.

Roxana <3