Sprâncenele bunicii

Sprâncenele bunicii. 1937. Bunica și bunicul. Pavel și Floarea Fodor.  Iubirea lor n-a ținut mult. Dar atâta câtă a fost, a ars până la capăt, ca o pădure-n flăcări. Din dragostea lor s-a născut tata. Prematur, la șapte luni, în iarna lui 1940. „O mână de pruncuț.” Nimeni nu credea că va supraviețui. Dar el s-a încăpățânat să fie!

„O fo` frumos, Păvălucă!, povestea bunica despre bunicul. Și nilacoÈ™. Și fodul. Tare l-am iubit! Când ieÈ™eam cu el în sat, tâte mândrile ofta`. Avea ochii albaÈ™tri È™i era È™pilcuit tare. Să dădea cu ulei pă păr È™i colonie. Noi eram săraci, da` colonia nu-i lipsa. Scria tare fain, lucra la primărie, funcÈ›ionar. Literele lui gândeÈ™ti că era` niÈ™te bobocei. Numa` că-i plăce` muierile È™i beutura. Tulai, ce mai be`! Be` È™i mă bătie`! Fujeam dăsculță, cu tată-to-n brață, pă zloată. D-aia l-am lăsat… Zâcea cătră mine că-s ovreică ascunsă. Mereu zâce aÈ™e`.  Cică să vede după sprincene. Și odată i-am zâs: fir-ai al dracu` să fii! Ș-am fujit.”

După ce bunicul s-a întors rănit de la Cotul Donului, s-au despărțit. Tata mic, a rămas pe la rude, iar ea a plecat la muncă în București.

Este singura fotografie pe care o am cu ei împreună, în ziua în care s-au căsătorit. Am găsit-o-n podul casei noastre, când aveam vreo opt ani. De atunci a rămas la mine.

Îmi plăcea să-i desenez bunicii sprâncenele cu degetul. Niciodată n-am mai văzut sprâncene atât de frumoase și de expresive. Sprâncene care vorbesc. Sprâncene care cântă. Sprâncene din Bihor.

Dana Fodor Mateescu,

3 ianuarie 2019