Bunica Icoana

O chema Ioana, dar neatentă cum eram, ca È™i acum, înÈ›elesesem Icoana. Bunica Icoana. I-coa-na! ÃŽmi plăcea cum sună consoana aia, „C”. Era ca un ciocănit în uÈ™a care urma să mi se deschidă numai mie, era ca un bocanc dat în gură nedreptății. Era ca…

Icoana! „Ce nume!, îmi spuneam. Cum să te cheme ca pe un tablou?”

Aveam în casă o icoană cu rămiță din lemn sculptat, imagine care o înfățișa pe Maica Domnului, în brațe cu micul Iisus. Un tablouaș. Eram ferm convinsă că acolo, în el, e bunică-mea cu mama. Și gata, conexiunea: Ioana-Icoana.

Prima mea amintire cu ea a albit pe la tâmple, ca și mine. Aveam vreo doi ani și ceva. Mică. Nu știam să-mi șterg lacrimile și nici mucii. Se combinau. Ochii, nițel strabici, erau castane ude, numai dacă îi ridicam către un om cu inimă în el, îl sfâșiam de milă. Nu-mi rezista nimeni.

Apoi, am mai fost la ea pe la patru ani. Era mama internată-n spital, gata să moară. Aproape de septicemie. Tata m-a dus la țară, la Beilic, unde trăia bunică-mea, și m-a lăsat acolo câteva săptămâni. Vreo două, mai precis, că dacă mai întârzia mult, nu mai avea cine să mai scrie textul ăsta, pe care-l citiți voi chiar acum. Azi, localitatea se numește Iezeru, și se află lângă Jegălia, în județul Călărași.

Am plâns atunci, până-am leșinat. Nu mai aveam aer în mine și, mi-a povestit tot ea, mai târziu, că mă albisem la fețișoară, ca un mort mic și uimit.

„DanieluÈ›o, mai avusesem io copii pă mână, da` belea ca tine, să mă ierte Dumnezeu, n-a fost nici unu`! Am crezut că mori fără mă-ta. L-am adus pă Merlă, s-a uitat la tine È™i È›i-a dat neÈ™te prafuri pă care le-ai vomitat imediat. Cu jet le-ai vomitat. Aoleu, moare fata! Ce are, domdoctor? Aaa, zice Merlă, asta e sensibilă, tușă Ioană, n-o È›ine mult aci, că-È›i moare-n palme! S-o suni pe maică-sa! Eu nu È™tiu ce are, fizic pare normală, cam firavă… spune-i È™i matale poveÈ™ti, păcăleÈ™te-o, dă-i lapte de capră!” Și-a plecat.

De atunci, bunica a început să mă vrăjească. Ce-a făcut, ce n-a făcut, a reușit să mă țină două săptămâni la ea. Cu lapte de căpriță și legende despre strigoi, taine, blesteme și despre oameni adevărați. Zâne, balauri, Feți-frumoși? Vax! Să n-aud! Banalități.

Lua fusul, torcea, avea bucăți mari de lână, ca niște nori de zăpadă, și trrrr, trrrr, trrrr, le transforma-n fire subțiri din care croșeta pulovere și ciorapi.

ÃŽmi povestea. Ah, ce-mi mai povestea!

Dorul de mama, frumoasa mea mamă, era anesteziat, dacă bunica Icoana-mi spunea ce-a pățit tușa Lucreția sau tanti Leana, cum l-a azvârlit calul pe nenea Zaharia care era beat-mort, direct pe masa de parastas, peste colivă și vin, booom! Râdeam în hohote, cu lacrimi de dor uitate, și supărarea-mi fugea departe. Și ea râdea. Supărarea.

Bunica avea o voce amânată, cântată, nazală. Unele cuvinte pe care le rostea semănau la sunet cu ale mamei, teribil mai semănau și, pentru câteva secunde, cu ochii închiși, credeam că e ea.

Bunicii materni, Ioana și Alexandru. Anii 50.

Dar veneau altele peste ele, alte vorbe È™i silabe rostite străin, pe care nu le mai recunoÈ™team È™i…un vânt rece îmi dispera sufletul ud.

Nici mirosul nu era al mamei. Mâinile bunicii Icoana purtau în ele arome de mărar și de coceni arși, iar pieptul ei, unde mă ascundeam ca să urlu total și de sfârșit de lume, era parfumat cu roșii coapte și caise. „Danieluțo, tu când plângeai, plângeai serios. Dădeai din mânițe și din piciorușe, te zvârcoleai cu totu`, plângeai cu disperare. Mă speriai. Nu te jucai!”

Povestea și povestea bunica mea. Ceasul mecanic, mare și sovietic, rămas din vremurile în care se făcea colectivizarea cu sânge și moarte, vorbea și el: tica-taca, tica-taca.

„… ăăă, È™i Săndina s-a dus să-l tămâieze pă aldi ta-su, care murise împuns de un bou…i-a băgat cornu`-n pept, direct în inimă… È™i odată a făcut: aaaa, eeeeee È™i gata a fost. Fugea bou` cu el pân sat… ierea un bou puternic. ÃŽn noapte aia, fata s-a dus la cimitir mai dăvreme, n-a ascultat-o pă mă-sa, Co`stanÈ›a, care i-a zis să mai stea, că umblă ucigă-l toaca pă uliță. Săndina nimic. A luat cățuiu`, tămâia È™i-a plecat. ”

Trrr-trrrr-trrrr…, făcea È™i fusul care o dubla catifelat, învârtindu-se ca o balerină, la trei deÈ™te de ochii mei dilataÈ›i.

„Ei, mă, Danieluțo, și când a ajuns la bietu` nenea Tudorache, a-nțepenit. Pă mormântu` lui ierea o pisică maaaare (și când zicea cuvântul „maaare”, îl rostea șoptit, hârâit, smuls din adâncurile ei, cuvânt grav, material, colosal.) Făcea buzele ca un cerc roz. Mă paralizau. Băgam capul pe sub brațele călduțe, care lucrau încontinuu, și mă piteam cuminte în poala ei. Mi se făcea de-odată frig.

Trrrr-trrrrr, comenta și fusul. Al naibii, ce se mai învârtea! Nu-l atingeam! Știam de povestea prințesei care s-a jucat cu el. Mi-o spusese tata și, de atunci, mă feream. Dacă mă-nțepa și muream?

„…a aprins fata tămâia È™i a tămâiat peste mormânt… È™i, ce să vezi? Odată aude: hâââșșșș, hââââșșș… O aia, o arătare cu cap dă pisică È™i trup dă È›ap o fulgera cu niÈ™te ochi dă jar. Era ucigă-l toaca! Arunca cu foc spre ea. Sădina nu s-a speriat, că ierea fată deÈ™teaptă. A `zvârlit cu cățuiu` direct în pocitanie È™i a zis Tatăl nostru, cu voce tare. Și-a fugit. Cân` a ajuns casă, mă-sa a rămas stană dă piatră. Fii-sa era albă la păr. Și n-avea 19 ani…”

Bunica Icoana avea patru clase, dar știa o sumedenie de versuri învățate pe vremea când era străjer, în anii 30 ai secolului trecut. Avea o memorie incredibilă. Îmi cânta imnul Trăiască regele, recita poezia lui Țimțirache, un băiat rău, care făcea numai boacăne, dar care și-a învățat lecția și s-a făcut cuminte.

Îmi cânta în bulgărește, cu o voce țârâită, tremurată, care-mi răscolea sufletul, despre o fată frumoasă, care s-a aruncat în Dunăre, de dorul unui flăcău însurat de mă-sa cu alta, bogată, urâtă, rea și proastă.

„Da` fata nu știa să înoate?”, o întrebam revoltată, gata să bâzâi.

„Ba știa. Fetele care trăiesc pe lângă ape, știu toate să înoate.”

„Și atunci? De ce a murit?”

„Pentru că a vrut!”

Doamne, ce mă durea când zicea așa! Pentru că A VRUT!

Bunica îmi cânta „Sorcova” (survac, survac, dă gudină, pac!), tot în bulgărește și m-a învățat o grămadă de poezele duioase, dar, pe care le-am uitat cu desăvârșire. („Țimțirache”)

Era o sărbătoare întreaga ei ființă. Îmi plăcea și când înjura, dar ea nu spunea niciodată „înjur”, ci „dau relelor”. Nu pronunța niciodată cuvântul „drac”, spre amuzamentul meu, care o tot provocam să-l cheme.

„Zi, drac, zi, drac!” și râdeam la ea, ca o mică răutate.

„Nuuu, Danieluța! Nu mai spune așa!”

Pentru ea, dracul era „Ucigă-l toaca”, „hăla”, „ăl negru”, „ghiavolu`”.

Iarna, căsuța ei din chirpici era o corăbioară care lua în piept furtuna de zăpadă. Navigam pe câmpul de lângă noi, luptam cu vântul și crivățul, săream și coboram pe creste imense de gheață. Pârâia carnea pereților, mugea acoperișul, ușile trosneau speriate și, prin crăpături, vedeam limba gerului cum dă să intre.

Dar Icoana mea mai băga ciocălăi în foc, se făcea cald È™i bine, arome incredibile ne înecau, apoi, tacticoasă, lua fusul È™i zicea: „DanieluÈ›o, hai să-È›i povestesc cum era să moară Niculina, prietena mea cea mai bună…”

Când auzeam eu de Niculina, mă așezam mai bine, ghem, și în urletul mării de zăpadă, ațipeam uluită, în brațele Icoanei.

Dana Fodor Mateescu

Foto: Răzvan Mateescu

15.02.2020

Dacă ți-a plăcut ce ai citit, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!