Porumbul fiert

Porumbul… „Vino să culegem porumbiel pentru hiert”, zicea È™i, fără să aÈ™tepte să scot vreun sunet, mă lua de mânuță È™i mă trăgea după ea în grădină, printre straturile de roÈ™ii, castraveÈ›i, ceapă, cât mine de înaltă, È™i ardei graÈ™i. ÃŽi simÈ›eam palmele mari, muncite, aspre, È™i-mi vinea să È›ip. Mă speriau, dar mă È™i iubeau. Cu ele mă mângâia, cu ele mă spăla pe „picere” (Fă, DanieluÈ›o, iar te-ai băgat în colÈ›ii-babi, iete, ieÈ™ti numa ghimpi…), cu ele îmi alegea cei mai frumoÈ™i struguri È™i-mi alunga tristeÈ›ea. Palmele bunicii erau două biserici cu zidurile crăpate prin care se vedea lumina.

Eram mică, să tot fi avut vreo cinci ani, și ai mei mă lăsaseră câteva săptămâni la țară, în satul Iezeru, aproape de Borcea. Îmi amintesc unele momente din viața mea de atunci, ca și cum le-am trăit acum cinci minute.

Ajungeam la porumb. Se făcea întuneric, așa era de des și de voinic. Vântul Bărăganului șoptea tainic printre lăncile de smarald înfiorându-mi sufletul mic. „Fiiiișșș, faaaașșș, fiiiișșșș!”

Undeva, departe, cânta un cocoș, mugea o vacă și zbierau niște gâște. O femeie striga la ele : gâri-gâri-gâri! Și dintr-o dată mi se făcea frig.

Bunica Ioana rupea un știulete, „harști”, și o ajutam să-l pună în coșul de nuiele. „Să viezi tu, Danieluțo, ce porumbiel bun îți fac! Iești mai frumoasă când râzi!”, zicea și mă privea cu ochii ei calzi ca pământul pe care călcam desculță.

ÃŽnghiÈ›eam în sec de poftă, dar È™i de dor. ÃŽmi era un dor ucigător de mama È™i de tata, un dor organic È™i violent ca un tunet de august. Porumbul fiert mă mai amăgea, pentru că era singurul aliment pe care-l acceptam acolo. DimineaÈ›a porumb, la prânz porumb, seara porumb. Fiert, nu copt! Se cruceau cu toÈ›ii. „Fata asta o să rămâie pitică…”, ziceau È™i dădeau din cap.

După ce bunica Ioana alegea vreo opt-nouă știuleți, (Să facem și pentru văr-tu, Pompilică!) ne întorceam sub un soare care ne frigea ca un nebun. Duceam mânuța la ochi și îl priveam printre gene. Puteam să jur că seamănă cu tata și că roade un porumb de foc.

Cu unghiuÈ›a degetului arătător înÈ›epam o boabă, aÈ™a cum am văzut că făcea bunica, È™i, din ea, din boabă, țâșnea laptele pe obrajii mei. Sau în ochi. Râdeam chițăit, È™i lumea toată mi se părea un cazan cu porumb fiert È™i fetiÈ›e vesele. Oamenii erau din porumb, cerul, casele, visele noastre. Cățeii erau din porumb, pisicuÈ›ele erau din porumb, galbene-aurii, È™i mierlele È™i…

Îl duceam la nas. Îl miroseam. Dumnezeule, ce parfum! Acolo, în boabele acelea galbene ca niște pietre prețioase neinventate încă, stătea pitită copilăria mea.

Bunica punea porumbii într-un tuci cu apă de la fântână, și îl așeza pe plita de afară. Era un fel de aragaz din pământ, făcut de mâna ei. Dădea foc paielor și cocenilor uscați și gata. O mireasmă tristă mă lua în brațe și suspinam ca un om mare. Când era gata, bunica-mi dădea un „porumbel” durduliu și presăra puțină sare pe el. Mușcam lacomă din carnea lui, și dinții mei de fetiță lucrau de zor, bucuroși. Palmele bunicii mi se așezau moi, pe creștet ca niște fluturi uriași.

Se lăsa seara È™i cineva mă chema la poartă…

Dana Fodor Mateescu

27 iulie 2022

Dacă ți-a plăcut ce ai citit, susține-mă, aici: 

RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

MulÈ›umesc! 

P.S. Vă rog să nu puneÈ›i sume mari!