Mihaela mea

Mihaela mea

Când a murit Silvia, cățelușa noastră, un ciobănesc german, de nici patru ani, am plâns ca un copil jefuit și bătut pe nedrept. Am urlat cu nervi, cu întrebări (De ce-a murit? Cine? Cum? De ce?).

N-am aflat niciodată, și oricum, ce sens ar mai fi avut? Ea zăcea țeapănă, cu ochișorii închiși și sânge la bot… Nu mi-o aducea nimeni înapoi. Niciun răspuns.
Răzvan a îngropat-o sub nuc, lângă Victor, retrieverul nostru blond și blând…
Am zis că nu mai vreau niciun câine! Nimic! NU MAI VREAU! Niciodată! Mulți mă veți înțelege…
Două luni, Răzvan a umblat ca un om bolnav prin lume, jelind-o în el pe Silvia. Apoi, ca să-și oblojească inima frântă, a cumpărat altă „lupă”. De la aceeași canisă. Un ghem de blană neagră, cu două clăpăuge imense și niște ochi ca de ursoaică. I-am pus numele Mihaela Izobel Nicoleta. Avea două luni și un fluture alb pe pieptic. Ne privea curioasă, chițăind. „Bă, ce vreți de la mine? Vreau la ma-maaaa!”
Am luat-o-n brațe (era ușoară ca un fulg) și am pus-o pe bancheta din spatele mașinii. Am mângâiat-o (da, recunosc, mi-a venit să lăcrimez de dragul ei).
Tot drumul mi-a lins mâinile, s-a pișat pe ea de paișpe ori, s-a căcat și a vomitat fericită. Avea, în sfârșit, familia ei.
A dormit o lună și jumătate cu Răzvan. Îl iubea, îl iubește, așa cum numai câinii o pot face: nebunește.
Ne-a ros pantofii, covoarele, mi-a rupt crinii. N-am certat-o. Am lăsat-o să faca ce vrea. Mă ustura încă rana numită Silvia…
Cu motanul Neghiniță-Marian (cumnatul lui Sandokan) s-a înțeles perfect de la început. Acum, când Mihaela are deja un an, sunt cei mai buni tovarăși de joacă. E un deliciu să-i privești!
Când vorbesc cu ea, mă înțelege perfect. Sau, așa cred eu.
Când nu e cuminte și vine să mă crănțăne la țurloaie (adoră picioarele de damă!) scot „jignitorul” și i-l arăt. Mvaaai! Dacă-l vede, fuge ca o dilie, și chirăie ca un pescăruș care râde.

„Jignitorul” e o sticlă din plastic în care a fost dero de vase. Am pus apă în el și… o stropesc atunci când e obraznică. Se sperie îngrozitor de el, spre amuzamentul tuturor.
E suficient să-i zic: „Mihaela! Dau cu jignitorul!”, iar ea se cumințește patru secunde, privindu-mă uluită cu ochișorii ei de ursuleț.
Mi-e tare dragă!

Dana Fodor Mateescu – 26 august 2022

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: 

RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc! 

Toate contribuțiile sunt voluntare și reprezintă donații personale fără obligație contractuală. Nu există beneficii sau produse garantate.