Aruncați pietrele din suflet!

Aruncați!

Radu are cancer de plămâni și, de fiecare dată când face tratamentul cu citostatice la Fundeni, îi este cumplit de rău. Cine a trecut prin iadul ăsta știe cum e!

Bărbatul e singur pe lume și nu are cine să-l ducă sau să-l aștepte la spital. Și nici banii nu-l dau afară din casă. Are stări de vomă, sufocare, amețeli devastatoare. După ce se simte mai bine, o ia la picior către casă, cu mijloacele de transport în comun. Abia merge, dar se străduiește să stea drept. Poartă mască în continuare, pentru că orice fir de praf îl îneacă. Tușește mult și dureros. De fiecare dată, simte că se rup bucăți din el. Când are o criză, trebuie să se oprească. Tuse, lacrimi, muci, horcăială. Abia le poate stăpâni în batistă. Unii dintre oameni îl privesc cu ură pe stradă. Îl înjură. El? N-are putere să răspundă. Și dacă ar face-o? Ce-ar rezolva? Lipsa de umanitate e din ce în ce mai frecventă. A devenit o lege.

„M-am suit în autobuz, mi-a povestit Radu. Aveam mult de mers și îmi era frig. Probabil de la medicamente, nu știu. Mă rugam să nu mă apuce criza de tuse, și sufocarea. Dar, știi cum e! Tocmai atunci m-a trăsnit. M-am pornit să horcăi și să tușesc. Cei din mașină au început să vocifereze: Băă, coboară dracu, ne îmbolnăvești! Nesimțitule! Stai în plm acasă, nu umbla teleleu! Am reușit să le spun că am cancer și că nu sunt contagios, dar și mai rău au urlat la mine. Strigau la șofer să oprească, și să mă dea jos. În cele din urmă, ăla a oprit autobuzul în stație și nu s-a lăsat până nu am coborât. N-a mai vrut să plece cu mine, iar călătorii tăbărâseră ca fiarele pe mine. Mă priveau cu scârbă și ură nedisimulată. Înainte cu două minute trecuserăm pe lângă o biserică, și își făceau cruci repezite. Vai, ce pioși, ce credincioși, și de temători de Dumnezeu erau!”

Și tot Radu, mi-a scris azi pe whatsapp:

„Ieri m-au dat afară din Mall, din cauza tusei, deÈ™i purtam mască! Au făcut scandal o femeie brunetă È™i câțiva puÈ™ti de 14-15 ani, la coada de la McDonald’s. Au chemat bodyguarzii: DaÈ›i afară TBC-istul ăsta, că ne îmbolnăveÈ™te!” Cu È›ipete ca la manifestatiile lui Georgescu. Oamenii sunt mai răi decât înainte de alegeri. Sunt instigaÈ›i. Simt o ură care mocneÈ™te. Sar la bătaie. M-au scuipat. M-au înjurat. Bodyguarzii au fost civilizaÈ›i, logici: IeÈ™iÈ›i un pic până se liniÈ™tesc È™i pleacă. E greu să vă apărăm de grămada asta de oameni. Abia aÈ™tept să mor, crede-mă! Vreau să scap din lumea asta infectă!”

Nicu are ciroză hepatică, în stadiul IV. Are momente când cade pe stradă. „Eram la Universitate, astă-vară. O căldură infernală, pe la patru după-masa. Veneam de la Colțea, fusesem la oncolog pentru consultație. Și în stația de autobuz, am amețit tare, mi s-au astupat urechile, auzeam înfundat. Mi-a venit să vomit, chiar am icnit de câteva ori, dar n-am putut să vărs, nu mâncasem, aveam dureri de esofag. Și am căzut pe trotuar. Din păcate, m-am și pișat pe mine. Am încercat să scot telefonul ca să-o sun pe nevastă-mea, dar n-am reușit. Vreți să vă spun că nimeni nu m-a ajutat să mă ridic? Treceau pe lângă mine, de parcă eram mort. Și la un mort te uiți, măcar din curiozitate, dar ăștia nimic. Unii râdeau: hăhă, băă, ai băut fără apă? Bețivuleee, scoală, băăă! Indivizi fără pic de empatie, de suflet. Parcă pandemia asta a scos ce e mai jegos din oameni. Știu, au mai spus-o și alții, o spun și eu. Dana, am stat așa, căzut în soare, mai bine de-o oră. Puteam să mor acolo. Nevastă-mea suna întruna, săraca, auzeam telefonul, dar cum eram poziționat, nu puteam băga mâna la piept, nu aveam putere. Abia spre seară, s-a oprit lângă mine o femeie în vârstă și m-a ajutat. Singura dintre atâtea zeci de persoane care au trecut pe lângă mine. Mi-a dat să beau apă de la ea din sticlă. Atunci am sunat-o pe soție și a venit cu un taxi.”

Dorina e sănătoasă, dar mi-a povestit că, la un moment dat, a avut o criză de stomac, mâncase ceva care îi făcuse rău. Se afla în metrou și mergea spre casă, în Militari. I s-a făcut greață pe la Piața Unirii. „M-am pornit pe vomitat. Nu mă mai opream, și aveam crampe. Eram într-un vagon de metrou și, îți dai seama, am făcut mizerie în jurul meu. Vomitam în jet. Nu am murdărit pe nimeni, dar călătorii au început să facă scandal. N-a încercat nimeni să mă ajute. Unii se făceau că nu mă văd, alții au plecat de lângă mine, unii m-au înjurat. Dar ce era să fac, spune și tu!? Să vomit în poșetă? Aș fi făcut asta, dar nu aveam cum. Am coborât la prima și am ieșit afară, la aer. Mi-am mai revenit, dar nu am uitat nici acum prin ce am trecut.”

Ca Nicu, Radu sau Dorina sunt mulți și voi, cei care citiți, știți despre ce vorbesc eu acum. Zicem că suntem oameni, dar judecăm și arătăm cu deștul spre semenii noștri mai puțin norocoși. Dăm din cap, strâmbăm din nas și comentăm de fiecare dată când nu ne convine ceva.

Ce dacă avem sau n-avem argumente? Când cineva nu face ce credem noi că trebuie, îl împingem în afară. Nu ne gândim că persoanele acelea au o suferință, depresii, trăiesc drame teribile. Uităm să fim omenoși, să zâmbim, să întindem o mână de ajutor. Nici prin cap nu ne trece că și noi, poate, vom fi așa într-o zi. Nu empatizăm, nu ne interesează, nu ne doare, nu simțim. Ne dăm creștini, pupăm moaște și băloșim cruci și icoane, dar în suflet avem pietre și ipocrizie.

Desigur, nu toți suntem așa, slavă cerului! Și e așa de bine, când mai există o speranță! Nu?

Dana Fodor Mateescu, 22 octombrie 2022