Lumina de pe frunte

Lumina de pe frunte. „Când un om să roagă și e bun, să aprinde o luminiță în el.”, șoptea bunică-mea Ioana, în timp ce-mi schimba batista udă de pe frunte. Pânza subțire, roasă un pic pe la colțuri de mine, avea tivuleț roșu și flori de mac.
Gemeam cu gura arsă de sete și remușcări. „N-am fost o fetiță cuminte, numai prostii am făcut…”

„Fă, Danieluțo, mă omoară mă-ta dacă află că iar te-ai îmbolnăvit. Și te-ai mai și îmbătat…”
Făcusem febră mare. Batista frigea. Bunica Ioana se închina, mă închina, uda cârpa în găleată, o închina și p-aia, apoi mi-o apăsa pe gândurile vinovate. Macii de pe ea erau reci ca moartea. Mă scuturam.

Îmi amintesc că se învârteau toate cu mine: tavanul, ferestrele, ușa casei, ochii bunicii, viața mea se rotea ca un titirez tâmpit.
Mama mă lăsase câteva zile la țară. „Să nu cumva să…” a zis ea, dar cine-a mai auzit-o?
Aveam vreo șase ani și trăiam o toamnă nebună, colorată-n verde stins, roz, oranj și galben pai. Dimineața curgea miere din cer, de parcă se crăpase stupul lui Dumnezeu și picura pe-acolo…
Primeam în brațe lumina aceea adevărată și bucuria mă înălța deasupra tuturor.

Ai mei făceau țuică. Îmi amintesc clar mirosul de cocean ud și de lemn ars, mirosul de boască, musculițele enervante, huș-plecați!, aromele de prună grasă. Caisele bolboroseau din iunie în butoaie de care-mi era teamă.
Eu? Să stau locului? Nici pomeneală! Am dat năvala la alambicul mare cât un taur. Lăcrima țuică: pic, pic, pic.
„Fă, Danielo, ai curaj să bei? Ă? Tu ești dă la București și acolo să bea doar apă…”, a răs de mine un clăpăug enervant și cu muci la nas. L-am privit superioară:
„Eu? Pff! Cum să n-am curaj? Ha! Ia dă un pahar!”
Era dulceagă, caldă și aromea a bărbat tânăr care a mâncat struguri și zâmbește a dragoste.
Heeee! Am băut vreo cinci păhărele. Unul după altul. Apoi am pierdut șirul. Au băut toți copiii, că am găsit o sticlă pitită după niște cazane. Praf ne-am făcut. Zob! Ne-am îmbătat mangă și am început să zbierăm, să cădem, să vomităm în jet, care pe unde nimerea. Ne-am cufurit și în pantaloni. Puțeam.

Când ne-au găsit ai noștri, nu ne mai puteam mișca de beți ce eram. „Îîîu, îîîu! Hir-ați ai răului, ce v-am zis io, mă? Ce-ați cătat la almabicu meu?”, striga bunică-mea supărată dăndu-și pumni în cap.
Eu am căzut la pat. Lemn. Plus febră. Duhneam a alcool, ca o crâșmă în care s-au spart toate sticlele cu țuică, votcă și rachiu.
Bunică-mea m-a certat încet. Printre lacrimi și icnituri, am reușit să-i mărturisesc că Lică m-a stârnit să beau. „A zis că n-am curaj. Și am vrut să-i arăt că nu sunt o căcăcioasă.”

Bunica Ioana m-a mângăiat pe frunte.
„Era să mori, proasto! Țuica nu-i pentru copii! Ăla și-a bătut joc dă tine. L-am pârât lu alde tasu-marili, i-a tras o mamă dă bătaie, să să învețe minte. Ține minte ce-ți spui și nu te mai lua după toți neterminații! Oamenii buni să văd dân cer ca niște luminițe care pâlpâie. Face omu o faptă frumoasă, își ajută semenii, să închină, își vede dă treaba lui? I să aprinde în cap așa, ca o coroană, ca un bec. Dacă e rău și aruncă sudălmi, chinuie animalili și oamenii, așa ca Lică ăsta, i să stinge lumina. Gata! Cu greu o mai poate aprinde ca înainte. Acolo unde moare lumina, e întuneric. Așa vede Dumnezeu dân Rai. El ne cunoaște după lumini sau după întunericu dân noi. Așa să știi, puică!”

Am adormit plângând. „Dacă mi s-a ars becul din cap? Dacă nu mai luminez? Trebuie să fac rost urgent de o luminiță.”
A doua zi m-am simțit mai bine și m-am apucat să caut o lanternă. Avea bunică-mea una chinezească, micuță, cu verde la becuț, i-o adusese tata, ca să vadă noaptea drumul, când se întoarce de la văr-miu Pompilică. Mi-am lipit-o de cap cu scoci și până i s-a terminat bateria n-am dat-o jos.
Aveam lumină!

Dana Fodor Mateescu, 20 noiembrie 2022

Dacă È›i-a plăcut ce ai citit, susÈ›ine-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!

Foto Tudor Hogman.