Goy de Șabat

Școala veche, clădirea adiacentă terenului de baschet, era de fapt o veche sinagogă a căror enoriaÈ™i ori au pierit în timpul războiului, ori au emigrat în „Izdrail”- cum ziceau cei mai puÈ›in citiÈ›i- , ori trecuÈ›i de a patra tinereÈ›e È™i duÈ™i cătinel către o lume mai bună.

ÃŽn total, se mai întrunea, în micul lăcaÈ™ rezervat pioÈ™ilor, o mână de bătrâni care nu cred că puteau alcătui împreună un „minyan” (numărul minim de bărbaÈ›i evrei necesari pentru a face rugăciunile rituale, conform datinei mozaice). Restul clădirii fusese rechiziÈ›ionat de regim sub pretextul împărÈ›irii juste a spaÈ›iului imobiliar È™i transformat într-o anexă a È™colii 122. Acolo am făcut noi primele repetiÈ›ii ale corului È™i tot acolo, în sala mai luminoasă È™i spaÈ›ioasă ce dădea spre strada Emigrantului – stradă a cărei nume mi-a dat idei anti-revoluÈ›ionare încă de timpuriu – s-a deschis atelierul de lucru manual unde noi, băieÈ›ii, ne petreceam o bună parte a sâmbetelor în spatele tejghelelor È™i a menghinelor, tăind È™i pilind niÈ™te È™arniere ce erau vândute apoi È™antierelor de construcÈ›ii.

Nu puteam să ne plângem pentru că, cel puțin, noi vedeam lumina zilei, ceea ce bietele fete n-aveau ocazia, ele fiind zvârlite într-o încăpere din beciul acestei vechi clădiri unde, la lumina chioară a câtorva becuri de 25 de wați, erau învățate să țeasă și să coasă pentru a deveni viitoare neveste sârguincioase în slujba oamenilor muncii de gen masculin.
Clasele de lucru manual coincideau cu slujba de Șabat a enoriașilor sinagogii. De fapt rugăciunile de șabat se fac numai vineri seara; știu asta pentru că după moartea lui opapa, bunicul meu, ani de zile mă duceam cu tata la Templul Voința, în fiecare vineri seara ca să ne rugăm. Mă rog, taică-meu făcea rugăciuni; eu de fapt căscam de plictiseală și visam la supa cu găluști și sarmalele ce mă așteptau acasă ca să pună capăt ghiorțăelilor mațelor mele mereu flămânde.

Dar bătrânii de la sinagoga Antim găsiseră probabil o formulă magică prin care deciseseră că le este permis să se roage sâmbăta, ziua de repaos total, când noi, în camera vecină, trăgeam la fierăstraie È™i pileam de mama focului în ton de 100 de decibeli. Se pare că bătrânii se obiÈ™nuiseră cu zgomotul sau îl acceptaseră de voie de nevoie pentru că aveam toÈ›i un fel de relaÈ›ie simbiotică. Ei ne cedaseră spaÈ›iul locativ necesar desfășurării activităților È™colare È™i extraÈ™colare iar noi le furnizam un „goy” de È™abat ca să le-aprindă È™i să le stingă lumina înainte È™i după rugăciune. La ultraotodocÈ™ii evrei aprinsul luminii de È™abat e sinonim cu facerea focului, lucru care implică muncă, ceea ce e absolut interzis de È™abat. Știu pentru că pe omama, bunica din partea tatălui, ea însăși femeie foarte religioasă, am reuÈ™it s-o scot din pepeni demonstrându-i că nu-i nici un fel de scofală să miÈ™ti butonul de lumină, astfel decalând complet programarea automatului ei de È™abat. Am vrut numai să-i explic că numărul de calorii arse în timpul acestei activități e mult inferior celor consumate pentru a mă scula din pat È™i-a merge la WC în mijlocul nopÈ›ii È™i infinit mai mic decât cele arse în activitatea de-a curăța balta de urină de lângă toaletă făcută din cauză că n-am nimerit gaura pentru că mi-am făcut nevoile pe-ntuneric.
Când am devenit, cu mulÈ›i ani mai târziu, eu însumi religios – o fază a tinereÈ›ii care mi-a trecut rapid – am învățat că utilizarea serviciilor aÈ™a numitului „goy” de È™abat este interzisă precum e scris în Torah: „în această zi nu vei depune muncă, nici tu, nici membrii familiei tale, nici semenul tău sau chiar (documentul a fost scris când sclavia era încă practicată È™i la evrei) sclavul sau nici măcar animalul tău domestic…”.

Dar enoriașii din Antim au gasit cu siguranță o formulă magică și pentru rezolvarea acestei probleme, fără ca să încalce porunca. Ca atare pe la ora 10 dimineața bătea la ușe un domn care ruga pe instructorul nostru de lucru manual să-l lase pe unul din noi să aprindă lumina în lăcaș, iar pe la 11, același domn ruga să vină cineva să stingă lumina.
Acuma o paranteză: în opt ani de È™coală generală, cu toate că era cât se poate de clar majorității colegilor de ce origine etnică sunt – adică vorba ceea: Vasilescu, Dumitrache… Rotenberg!!! – aproape nimeni din clasă nu a făcut nici o remarcă rasistă sau în altfel prejudicioasă la adresa mea, cel puÈ›in nu în față. Curios este că porecla „jidanu’ i-a fost atribuită lui Doru Ionescu care avea tot atât sânge evreiesc în el cât am eu sânge nepalez.

Am fost tratat ca oricare altcineva din clasă, dar când a apărut domnul enoriaÈ™ în uÈ™a clasei, rugând să vină cineva să le aprindă lumina, fără să precizeze necesitatea etniei acestui cineva, toÈ›i s-au uitat la mine întrebător, la genul: „Mircea, tu eÈ™ti de-ai lor; n-ar fi cazul să-È›i faci datoria față de coreligionarii tăi?”. Eu n-a trebuit să primesc mai multe apropouri; nu aveam multe ocazii să ies din clasă – în afară de-a merge la dentista È™colii, o satrapă care părea că savura pe deplin suferinÈ›a noastră, a celor cărora primeam pe viu trataÈ›ia ei favorită: ceai de rădăcină de cleÈ™te. A aprinde lumina într-un „shul” era o plăcere comparativ È™i unde mai pui că eram tratat ca recompensă cu covrig È™i câteodată È™i un păhărel de vin roÈ™u.

Am continuat să servesc ca „goy” de È™abat luni de zile, până când, într-o zi, m-a luat gura pe dinainte È™i m-am alăturat, din obiÈ™nuință, unei fraze rostită în ivrit la sfârÈ™itul unei rugăciuni. Stupoare generală! MoÈ™ii se uită unii la alÈ›ii cu neîncredere, apoi se uită la mine È™i, după câteva penibile momente de tăcere sau ezitare, unul mă întreabă: „Tinere, cum te cheamă?“.

„Mircea”, răspund eu.

„Bun-bun, Mircea, dar care e numele tău de familie?”.

Aproape mi-am înghiÈ›it limba de ciudă. Știam că dacă le spun se duce de-acum înainte covrigelul È™i păhăruÈ›ul de vin dulce È™i, când voi mai avea ocazia să părăsesc clasa, asta va fi numai ca să fiu tratat cu burghiul dentar È™i albastrul de metil. AÈ™a o „plăcere” pe capul duÈ™manilor! N-am avut încotro È™i le-am îngânat, cât de încet am putut: „Rotenberg”.

Pe fețele tuturor s-a citit instantaneu durerea cauzată de pumnalul pe care l-am înfipt în inimile lor. Totuși unul din ei a avut o idee salvatoare și m-a întrebat:

„Spune Mirciulică, părinÈ›ii tăi sunt germani, nu-i aÈ™a?”. Aici ar fi fost ocazia mea să mă prind în joc È™i să-mi salvez covrigul, da’ eu nuuuu, că trebuie să fiu onest! AÈ™a că le-am răspuns cu un zâmbet nevinovat bătrânilor: „Ich bin oich a kleiner id“ (È™i eu sunt un mic evreiaÈ™ – idiÈ™).

Gata! Cu asta, am pupat ultima cupă de vin Carmel, de sâmbătă, la prânz. Nu știu cine din clasă a moștenit jobul meu din acea zi încolo, dar m-aș fi mulțumit și cu sâmburii de mac de pe covrigi.

N-a mai fost să fie…

Mircea Rotenberg

Sursa foto: Shutterstock