Evreii din sufletul meu

Omama și opapa

De omama, mama lui tata, îmi amintesc bine. Niciodată nu m-am întrebat când eram copil de unde vine apelativul pe care-l foloseam eu, atât de diferit de cum o chemam pe mama mamei, mama mare, sau cum se refereau toți ceilalți copii din jur la bunicile lor, adică de obicei “bunica”.

Când am crescut mare mi-am făcut un cerc de prieteni de la liceul German din București. Ei se refereau la bunicile lor tot cu “oma” sau chiar “omama”. Cu timpul mi-am dat seama că împărțeam cu nemții mult mai mult decât un nume sau un cuvânt-două din vocabularul părinților lui tata. De fapt întreaga limbă vorbită între ei de bunici era mai curând un dialect al Germanei, unul cu mult umor, plin de expresii suculente, ades conținând conotații cripto-sexuale chiar, deși sexul este un subiect tabu la evreii ortodocși, cum erau omama și opapa ai mei.
De opapa țin minte mult mai puțin, mai curând ramele rotunde de ochelari care mă frapau când eram copil, vocea caldă, dragostea lui revărsată fără restrângere asupra mea, într-atât încât și azi, la mai bine de șaizeci de ani de când l-am pierdut (eu aveam numai vreo doi ani jumate), simt o căldură-n suflet numai când îi pronunț numele: Idel. Îl chema de fapt Yachida, nume care, când e scris în alfabetul ebraic, simbolizează literă cu literă unul din numele Tanahice cu care evreii îl cheamă pe Dumnezeu: yud, khaf, dalet și hey.
De bunica îmi amintesc așa bine pentru că eram om în toată firea atunci când s-a dus și ea în rândul celor buni. Mititică rău de statură, aș zice chiar pitică, adusă de spate, dar nu chiar cocoșată, cu două gambe ca două paranteze, atât de exagerat în diformitate încât nu o dată i-am zis în glumă că ar fi un portar teribil într-o echipă de fotbal. Ea nu zicea nimic; zâmbea, clar dându-mi de-nțeles că pricepe referința obraznică la arătarea ei, dar e mai deșteaptă decât să-mi răspundă. Și niciodată nu am îndrăznit să-mi bat joc de reala ei diformitate: labele de la picior. Erau atât de încovoiate, că toate degetele săpaseră câte o cavernă în sânul unul altuia ca să se ascundă de rușine. Și monturile? Doamne ferește! Cred că în viața mea n-am văzut monturi atât de pronunțate. Degetele mari aproape făcea unghi drept cu restul, acoperindu-le aproape parcă pentru a oferi încă un strat de protecție strâmbăturii lor. Dar trupul ăsta de râs, sau mai curând de plâns, fața ei zbârcită, de-ți venea să-i zici că părea totuși să fi fost bărbat bine-n tinerețe, ascundeau o femeie extraordinar de cultă, de informată, de citită și cu opinii bine fondate asupra multor din problemele lumii.

Când era domnișoară, pe la începutul secolului XX, oamenii mai înstăriți își trimiteau băieții la facultate și fetele la pension. Cred că tot la un pension și-a însușit franceza și germana fluentă, cele cu care complimenta ea româna și idișul de-acasă. Avea o caligrafie că stătea mâțul și un stil de scris superb. Avea și o manie: curățenia. Dar nu numai curățenie așa, de dorul lelii, ci obsedantă. Puteai să te uiți în apartamentul ei sub mobilă, sub covoare, sub fețele de masă, că nu vedeai o firimitură, un fir de praf sau orice ar fi putut crea senzația de mai puțin decât impecabil; asta când ea avea aproape nouăzeci de ani și cu greutate se mai mișca. Și tata, precum și eu, am moștenit mania curățeniei, caligrafia și un pic din stilul de scris, cu fraze lungi, separate de multe virgule, din alea la care trebuie să te uiți și să citești de două trei ori totul da capo ca să pricepi ce dreacu’ voiam să zicem când am început prima propoziție.

Am moștenit și proaste obiceiuri, clar necăpătate la pension, sau care denotă că ea a fost la un pension de mâna a doua, pentru că n-au reușit s-o cioplească: vorbim cu gura plină, scuipând bucățele jumate mestecate amestecate cu salivă, într-atât că interlocutorii noștri, interesați poate să afle ultimile știri, sunt șocați când primesc în schimb starea vremii. Mă rog, eu m-am mai dezobișnuit, trăind majoritatea vieții printre anglo-saxoni, prin care a vorbi în timp ce mânânci e nepoliticos, la fel ca a strănuta fără ca tu să-ți ceri scuze (?!?), dar care totuși nu par să țină morțiș să-nvețe cum se ține o furculiță-n mână, în special când taie o bucată de carne. Mă rog, am moștenit de la omama și pasiunea pentru a învăța și conversa în mai multe limbi străine, dar, slavă Domnului!, absolut de loc din forma picioarelor ei. Asta, mulțam soartei, am moștenit-o de la mama.
Tocmai cultura lui omama a fost ceea ce i-a salvat ei, bunicului (opapa), și băieților lor, trei la număr, printre care tata era ‘ăl din mijloc, viața.
La poalele Ceahlăului
Omama venise dintr-o familie de neguțători destul de bine situați material. Cred că de la familia ei au avut bunicii banii să pornească propriul lor magazin pe strada Mare, acolo unde orice pietrean știa că evreii își au gheșefturile. Familia Horoviț, după tatăl bunicii, precum și familia Blecher, cea a mamei ei, erau se pare bine văzute și respectate în comunitatea evreiască din Piatra-Neamț. Familia lui opapa mai puțin; adică erau ei respectați, dar nu aveau, cred ,nici pe departe paralele familiei lui omama. Și cred că opapa nu avea educația lui omama, dar bănuiesc că el a cucerit-o cu firea lui caldă și prietenoasă, calitate ce a conferit-o prin magia genetică și copiilor, cei trei amintiți mai sus: Iona (Ionel) cel mai mare, Rachmil, tata, mijlociul și David (Delu) ăla mai mic, deși cel mai mare ca-nălțime.

Omama venea dintr-o familie strict “frum”, ortodocși stricți. Opapa mai puțin; se pare că el era din ăia care țineau cușer în public și în secret, când omama nu era pe fază, mai ciupea o felioară de șunculiță și-o strecura pe ascuns în sandwich. Împreună au avut de fapt patru copii, fii mai sus menționați și „La Voaleta”, magazinul lor, mândria lor, unde se puteau cumpăra cele mai fine stofe, accesorii de croitorie și lână. Faimoasa lână Behr zwirn sau lâna Ursul. Așa finețuri se pare nu se găseau niciunde în Piatra; numai la Voaleta!
Viața lor era frumoasă, calmă și fără multe griji. Planuri de viitor pentru copii, școală, apoi liceu, apoi facultate, poate chiar la București. Toate aveau să ajungă la un abrupt stop într-o blestemată zi de 14 septembrie 1940, când Regele Carol al II-lea a semnat actul ce transforma România în “Stat Național-Legionar, cu generalul Ion Antonescu devenit Conducător al statului și șeful regimului legionar, iar comandantul Mișcării Legionare, Horia Sima, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri” (Wikipedia, 2023).

Nici un ac de la j_dani

Totul a început cu aceeași propagandă antisemită. În fapt, propaganda era naționalistă, dar istoric, din toate minoritățile conlocuitoare, evreii și romii (țiganii) erau cei vizați întâi și-ntâi. Lipsa de cămin național a amândurora exacerba problema, pentru că, spre deosebire de, să zicem greci, sau turci, sau maghiari, sau nemți, evreii și romii nu aveau unde să se refugieze când începea un nou Pogrom, unul din nenumăratele, cel puțin din istoria noastră, a neamului evreu.

Omama, otata și Mircea Rotenberg

În Piatra Neamț, unicul cămin pe care tata, frații și părinții lui îl cunoșteau, deodată a face cumpărături la magazinul Voaleta a devenit un act de trădare a națiunii. Nu știu dacă pe vitrinele lor a fost mâzgălit avizul tipic legionar, “Nici un ac de la j_dani!”; cu siguranță cei în cămășile verzi au umplut multe alte vitrine de magazine proprietate evreiască cu sloganul acesta.

La puțin timp după aia a venit și actul de “romanizare” a acestor magazine. Într-o dimineață, după cum își amintea tata, a intrat băiatul “de ajutor după tejghea”, un pui de țăran cules de bunicii mei de pe strada mare, unde acesta devenise cerșetor, muritor de foame și frig, buzna-n Voaleta decretând că ei, j_dani fiind, nu au dreptul de-a deține proprietate în țara românilor. De aceea el va prelua posesiunea Voaletei, dar are milă de bunici și-i va menține ca salariați. Zicând asta, el i-a înmânat lui omama, proprietara legală a Voaletei, un act oficial obținut de la reprezentanții Gărzii de Fier, în care semnase cu amprenta deoarece tâmpitul mai era și analfabet. “Veți semna așilea madam’ Rotănberg șî cu așiasta îmi șî dați mia cheili prăvălii, șî dupâ așeia viți treși la magazi’i că mi-o zâs domnu’ șief ghi la gardî că jîdagnii n-au voii sâ ie ligâtura cu clâienții. Șî dacă vă vieți eczicuta cum mi-o zâs domnu’ șief, eu vâ dau voie sâ rămânieți șî să lăcuiți sus, în odăili mneavoastrâ”.

Se pare că omama l-a țintuit cu privirea și i-a zis ceva la modul “tinere, ai făcut parada de rigoare. Acum du-te tu frumușel în pivniță și începe să muncești, ca să mă convingi că meriți salariul cuvenit. Acum la treabă!”. Și cu asta, omama a pus actul de transfer al proprietății în poșetă, și s-a dus drept la șeful poliției din Piatra-Neamț să aibă un cuvânt, două cu dumnealui.

Șeful poliției

Eu l-am cunoscut personal când aveam vreo unșpe, doișpe ani. Devenise colonel în armata Română și atunci, pe la începuturile anilor ‘70, era deja pensionat. Locuia împreună cu soția într-un apartament mic, dar foarte elegant mobilat, din ce țin eu minte, în fața Academiei Militare, cu balconul oferind o priveliște frumoasă asupra cheiului Dâmboviței și Operei de stat. Nu-i țin minte numele; cred că eram epatat de priveliște, când i-am fost prezentat. Țin minte numai că tata mi-a spus că datorită lui exist, că fără intervențiile acestui “mensch” (om, dar în sensul de “om de omenie” pe idiș), tata ar fi ajuns în Transnistria și poate n-ar mai fi rămas nimic din el.

Acesta fusese în anii războiului șef al poliției din Piatra-Neamț. Pe lângă asta, era un om destul de cult și savura o discuție despre filozofie sau “belle arte” cu omama. Așa s-a-nfiripat o prietenie ce avea să joace un rol important după venirea la putere a hoardelor legionarilor.

Întâi și-ntâi, el a auzit plângerea lui omama despre scena cu “băiatul de după tejghea” devenit peste noapte “justul” proprietar al lui “La Voaleta”. El, ca șef al poliției, avea, se pare, încă putere în conducerea afacerilor legale ale urbei de la poalele Ceahlăului, în pofida regimului cvasi-militar impus de Antonescu și Sima din București. Nu știu cum a făcut, dar a cauzat în primul rând revocarea ordinului de transfer de proprietate și menținerea bunicilor ca proprietari legali, deși cu anumite limite a anvergurii activităților lor comerciale.

La sfârșitul primăverii lui 1941, Garda de Fier a intentat un puci menit a lua puterea din mâinile generalului Antonescu. Puciul a eșuat și, ca urmare, mișcarea legionară a fost înlăturată de la putere. Antonescu a făcut aceasta cu ajutorul armatei germane, specific prin alierea României cu Axa fascistă, Germania, Italia, Japonia, dar și Ungaria, Bulgaria, Slovacia și Croația. Astfel intrau peste noapte forțele Wehrmacht-ului în România, în drum spre Ucraina și restul porțiunii sud-vestului European al Uniunii Sovietice.

Nu știu exact data când nemții au intrat și în Piatra-Neamț. Dar știu numai din povestirile lui tata că armata germană a instalat un ofițer, iară al cărui nume nu l-am reținut niciodată, în acest oraș. Să-i zicem “colonelul Fritz”, era se pare un iubitor avid de muzică clasică, un om educat, venit cred dintr-o familie nobilă (sau semi), oricum; nu un Terchea-Berchea. Nu erau mulți cei cu cunoștințe de artă fină, muzică clasică și călătoriți prin lume ca să se găsească în “Piatra”, cea numită după etnia noilor ocupanți. Dar omama iar a dat dovadă de cunoștințe necesare, plus o germană stilată la pension și perfecționată cred prin Cernăuți dinainte de primul război mondial. Și omama mai avea ceva ce nu se mai găsea nici în Germania de origine: un stoc mare de lână Ursul, Behr Zwirn, cea căreia reclama îi susținea că e așa deșteaptă că se tricotează singură. Aceste atuuri au fost de-ajuns ca “Fritz” să devină un oaspete frecvent al Voaletei, unde să țină discuții “inteligente” la o ceașcă de ceai englezesc și poate o dulceață de vișine sau nuci verzi, până la ore târzii ale serii.

Tata, care și el vorbea germana ca mama lui, era și el prezent la aceste discuții și, curios așa cum m-a făcut și pe mine, trăgea bine cu urechea la cele spuse. Printre acestea, ce mi-a relatat el mie e că “Fritz” nu nutrea nici un fel de sentiment antisemit, că de fapt el ajunsese în armată datorită rangului și experienței din fostul, recent la acea vreme, prim război mondial. Iată că această improbabilă amiciție între bunicii mei și “colonelul Fritz”, a făcut ca ei să nu fie ridicați ca mulți alții și duși în Transnistria, de unde relativ puțini oameni se mai întorceau.

Lagărul de la Mărășești

Totuși, legile antisemite erau aplicate, chiar dacă aleatoriu un pic, într-o mică urbe cu puțină importanță strategică poate, așa ca Piatra-Neamț. Ca atare, într-o altă blestemată zi, cred prin 1943, când deja naziștii deciseseră “soluția finală”, chiar intensificând aplicarea ei în toate teritoriile cucerite sau controlate de guverne aliate Germaniei naziste, tata, în vârstă de 20 de ani deja, a fost arestat și trimis în “lagăr de muncă” lângă Mărășești. Condițiile erau, deh, ca în lagăr. Nu mi-a povestit el niciodată în detaliu cum era, mai mult ca sigur încercând să uite coșmarul suferit. Mi-a povestit numai că munca obligatorie consista ades la culegerea “căcatului de pe calea ferată”. Nu îl omora munca asta; poate numai foametea și frigul, dar el era încă destul de tânăr și rezistent. El zicea că cel mai greu era de suferită umilința. El se născuse “român”, cetățean al țării pe-a cărei limbă o stăpânea ca limbă maternă (copiii nu fuseseră crescuți cu idișul în casă, probabil bunicii gândindu-se că primirea cetățeniei Române, o realizare relativ recentă la acea vreme, e semn de la Dumnezeu că supraviețuirea tribului lui Moise era asigurată ori 1) de emigrația în Palestina mandatară, cum a făcut-o unul din frații lui opapa, în anul 1929, 2) ori în America de Nord, cum au făcut-o cam restul Rotenbergilor, încă de la finele secolului al XIX-lea, sau 3) de integrarea în societatea care, în fine, ne recunoaște ca ființe umane, îndreptățite de-a avea aceleași drepturi și obligații ca ceilalți cetățeni. Până în 1940, România fusese o astfel de națiune dreaptă).

Deci, tata susținea că a fi trimis să culeagă rahatul, în loc de-a merge cu trupele române să se lupte împotriva Uniunii Sovietice, a rămas cea mai mare palmă, cea care cu altele (de care voi povesti în alte serii de amintiri), l-a convins eventual să-mbrățișeze prima din cele trei soluții de supraviețuire enumerate anterior. De a fi soldat nu i-a fost frică, așa cum mulți antisemiți spuneau despre noi, evreii: ”A, nu poți să-i trimiți pe ovreii ăștia la armată că se cacă pe ei de frică, ha ha ha!”. A dovedit că nu i-a fost frică pentru că după război, el însuși s-a înrolat în armata României, făcându-și mai mult decât datoria față de patrie până în 1956, când s-a retras cu grad de maior. Cât despre “ovreii speriați de bombe” ce să zic? Nu mai zic nimic că dinainte de crearea statului Israel oricine știe că organizațiile paramilitare evreiești au pus pe goană glorioasa armată a Imperiului Britanic, după care din ‘48 până azi au continuat să pună cu botul pe labe orice națiune a-ncercat să ne renege dreptul la o țărișoară a noastră, unde să nu ne fie frică de Hitleri, de Stalini, sau alte asemenea spurcăciuni.

Să fim înțeleși: lagărul de la Mărășești era numai o etapă. Planul, pe care naziștii îl puseseră în aplicație, era ca toti deținuții evrei să fie transferați în lagăre de concentrare naziste, unde ei să fie terminați ca încă alți 5,4 milioane (atestați; bănuiți de anihilare au fost cca. 6 milioane) coreligionari în camerele de gazare sau pe mesele de “operație” ale “doctorilor” naziști gen Mengele, coreligionari ajunși cobai în experimentele cele mai crude și mai diabolice zămislite vreodată în istoria umanității. Zvonuri existau deja asupra acestor teribile acțiuni ale naziștilor.

Omama, posibil prin “protecția” lor, “colonelul Fritz”, a aflat ce soartă îl paște pe tata. Băiatul cel mare, Ionel, era încă în relativă siguranță, el fiind la București unde Pogromul avusese loc, dar după însușirea puterii absolute de către Antonescu, evreii au avut o perioadă de relativă “detantă”, un fel de “liniște neliniștită”. Pe cel mic, Delu, au reușit ei să-l ascundă; dar tata a fost mai nenorocos, el fiind pe lista guvernamentală de “muncă obligatorie”.

Omama, întreprinzătoare cum era, a decis să apeleze iar la pilele ei și șeful poliției, care și acum își menținuse cumva statutul și a cărui comandă încă se pare provoca valuri, a trimis cumva un ordin de transfer al “j_danului Rotenberg, prenume Rahmil, căutat pentru a presta servicii de muncă obligatorie în slujba guvernului militar din Piatra-Neamț”. Bineînțeles că nimeni nu a citit exact ordinul, în afara destinatarului de la lagărul de muncă de lângă Mărășești, dar ideea a fost cam asta, uzul termenului “j_idanul Rotenberg…” fiind dat bunicii cu scuze și explicație că a fost necesar pentru a face ordinul convingător. Ca atare, tata a fost, pur și simplu, eliberat cu o notă, să plece înapoi la Piatra-Neamț imediat, notă care să-i și servească dovadă că, în pofida stelei galbene cusută pe haina lui zdrențuită, a pantalonilor vărgați și bocancilor vădit purtați de un deținut, este liber să circule între menționatul lagăr și urbea lui natală.
Epilog

Întuneric și lumină

Așa, rupt și zdrențuit, zgribulit de frig, a ajuns tata, pe jos, acasă. Nu știu, dar cred că a fost obligat să presteze muncă obligatorie pe la primăria orașului sau mai cine știe pe unde. Seara, înainte de ora începerii stării de asediu, când ajungea acasă, tata se ascundea în beciul casei. Nu era sigur că aranjamentul organizat de șeful poliției va putea continua, iar zvonurile despre deportarea în masă a tuturor evreilor se-ntețeau. Bănuiesc că “Fritz” nu știa de acest aranjament și iară bănuiesc că, de treabă cum era el, ofițerul nazist i-ar fi dat în gât pe toți la urma urmei, dacă nu de altceva, măcar din spirit de loialitate sau supunere, cine știe cărui ofițer superior lui, și nu unul de armată, ci poate chiar a Gestapo-ului. În pivniță, pe întuneric, și-a petrecut tata tot timpul când era acasă, până într-o zi luminoasă, în preajma lui 23 august 1944.

Armata sovietică întorsese mareea războiului, punându-i pe naziști pe fugă, sau măcar în retragere. În Piatra ei au intrat chiar înainte de armistițiu. În acea frumoasă zi, bubuitul tunurilor a devenit din ce în ce mai apropiat, huruitul șenilelor tancurilor Armatei Roșii auzindu-se la poarta orașului. Omama și opapa au fost treziți de ciocănitul febril a cuiva la ușa prăvăliei, ușă ce în ultimul timp era zăvorâtă, La Voaleta fiind practic golită de stoc, iar oricum, situația ne mai permițând nimănui să-și bată capul cu stofe fine sau lână. Oricum, lâna Ursul fusese de mult vândută “la prețul integral, plătit peșin în mărcile Reich-ului”, și probabil transportată în Germania ei de baștină de “Fritz” și oamenii lui de încredere.

Speriată, omama s-a dus să vadă cine bate la ușă. Povestea relatată a fost că în ușă se afla “Fritz” însuși, transpirat și alb ca varul. “Frau Rotenberg” îi spune lui cu un nod în gât bunicii mele, “am venit să vă avertizez să vă ascundeți sau să fugiți cu noi. Vă voi oferi eu protecție până sunteți în mai multă siguranță, înapoi în Germania”. Omama s-a uitat la el uluită. Oare “colonelul Fritz” înnebunise de-a binelea? Oare nu știa sau nu înțelegea că bunicii mei sunt evrei, în ciuda germanei care se vorbea de nevoie în casă? Toată viața a rămas nedumerită dacă cumva “Fritz” nu a oferit protecția lui familiei mele într-o ignoranță inexplicabilă a faptului că nu exista o categorie specială de “volksdeutsch” evrei, pe care cumva domnul Adolf i-ar fi scutit de un rendez-vouz cu Zyklon B.

Dar, totuÈ™i, e greu de imaginat că un ofiÈ›er al armatei Reich-ului, încă unul educat, nu È™tia exact È›elul final È™i comprehensiv al führer-rului. Oricum, omama i-a mulÈ›umit lui “Fritz” de înÈ™tiinÈ›are È™i l-a asigurat să nu aibă grijă, că se descurcă dânsa cu “satrapii comuniÈ™ti”. Și el a plecat, “satrapii” au venit, au furat ce-au apucat – È™i, de fapt, au continuat să fure ani de zile după cucerirea României – dar nu au mai fost nici omama, nici opapa È™i nici cei trei feciori scăpaÈ›i fizic nevătămaÈ›i acum în pericol de moarte. Soarele răsărise în fine.

Autor: Mireea Rotenberg