Mama. Îmi plăceau la nebunie sirenele, în copilărie. Da, da, sirenele acelea, personajele mitologice, jumătate om, jumătate pește. Mă tulburau până la frison, le adoram, dar mă și înspăimântau de moarte.
Credeam în ele, așa cum soarele crede în cerul cu care se iubește dimineața, așa cum pruncul crede în mămica lui, așa cum sângele crede în vena pe care se plimbă ca un boier.
ÃŽmi povestise tata despre Ulise È™i cântecele sirenelor. Atâta mi-a trebuit! ÃŽl ascultam cu gura căscată, uluită, uitam să mai È™i respir de emoÈ›ie. „Hm! Dacă fac rost de-o sirenă din asta, o scot afară, pe stradă, mă duc cu ea la Samuel Goldman È™i îi fac în ciudă: băăă, tu n-ai sirenă, habar n-ai ce e aia!â€
Mă milogeam de mama, să mi le deseneze, apoi am învățat singură să le conturez. Aveam È™ase ani È™i eram bogată în sirene blonde, roÈ™cate sau brunete, de o frumuseÈ›e care durea un pic. Făcusem È™i sirene rele, boccii È™i duÈ™mănoase, cotoroanÈ›e care semănau leit cu proasta aia de Babana care, cum mă prindea pe stradă, mă snopea în bătăi. Desenam È™i „sireniâ€, fireÈ™te, sireni-împăraÈ›i, sireni-prinÈ›i, cu părul bălai È™i lung, ca al fetelor, sireni evrei care cântă la vioară.
Desenam pe trotuarul din faÈ›a curÈ›ii, pe stradă, pe gardul BenÈ›oaiei, bunică-mea, pe ziduri È™i pe pereÈ›ii din casă. „Mtulai, Doamnie! Dacă Picuță n-are o țâr dă vână să tie cuminÈ›ască, apăi pun io mânurile pă joardă È™i-apoi lasă!â€, mă ameninÈ›a ea mereu.
„Ha! Dacă poÈ›i să mă prinzi, babo!â€, îi scoteam o limbă de-o juma de metru È™i o tuleam chiuind.
Mă duceam la tata. Ridicam ochii uzi și nevinovați la el. Gurița? O cireașă.
„Tăticuleeee, vreau È™i eu o sirenăăăă! Una adevărată. Vie! Promit că o să fiu cuminte, n-o să te mai supăr în viaÈ›a mea! Te roooog!â€
Tata era nervos. Se stricase frigiderul Fram, se dezghețase, făcuse inundație în bucătărie și mâncarea era toată pe masă. Numai de sirenele mele nu-i ardea lui la ora aia! Era băgat jumătate în frigider, ciocănea, bodogănea, scotea din el tot felul de sârme, fiare, piulițe.
Ca să scape de mine, a zis da! „O să-È›i aduc o sirenă, dar n-o scoÈ›i pe stradă! Și, dup-aia, ne laÈ™i în pace, da?â€
A reparat frigiderul, apoi l-am văzut că pune mâna pe telefon și o sună pe mama, care era la serviciu. Nu am auzit bine ce i-a spus, dar a cam ridicat vocea de câteva ori.
Seara, a venit mama. Era cam șucărită.
„Du-te pe afară È™i joacă-te puÈ›in cu Sami!â€, m-a rugat tata È™i parcă ascundea ceva de mine. Oare ce?
Dar zbang!, au închis ușa și n-am mai știut ce fac. Auzeam cum mama se certa cu el. Atât. După vreo jumătate de oră, m-au chemat. Inima îmi bătea puternic în gât. Am intrat în casă și… mi s-a oprit aerul în piept. Mama era sirenă! Pe cap avea coronița din strasuri, de la nunta lor. Era atât de frumoasă! Tata îi lipise picioarele cu scoci argintiu, de sus până jos. Râdea, să leșine, pentru că biata mama, nu mai putea mișca decât din tălpi, care, și ele, erau acoperite cu scoci. Arăta exact ca o sirenă, numai că nu avea părul lung și își pusese pe sâni un sutien de la costumul de baie.
Asta era? Pff! Am fost dezamăgită până la lacrimi. „Mama? Sirenă? Mă credeÈ›i proastă? Mamele nu pot fi sirene!â€
Am ieșit din casă urlând în hohote. Am fugit pe stradă, am și căzut de câteva ori, dar nu m-am oprit decât la colț, pentru că m-a strigat nenea Ari. M-a chemat să-mi dea o gogoașă, făcuse tanti Lia, era caldă, plină de zahăr vanilat, ca o mângâiere.
„Să-i zic? Să nu-i zic?†În cele din urmă, mi-am desfăcut sufletul aÈ™a cum dezlegi o sfoară care te strânge. I-am povestit tot-tot. Nenea Ari a zâmbit, a scos o È›igară, a lins-o cum îi era obiceiul, apoi, în timp ce-mi mâncam fără chef gogoaÈ™a, mi-a povestit despre părinÈ›ii lui, pe care naziÈ™tii îi aruncaseră-n cuptoare. „Am rămas singur pe lume. Eram aÈ™a, ca tine. Ce n-aÈ™ fi dat să-i mai am lângă mine! Dar erau morÈ›i. Tata È™i mama sunt îngerii care te apără. AÈ™a cum e tac-tu, cam beÈ›iv, dar e un beÈ›iv elegant, în felul lui, să-l cinsteÈ™ti È™i să-l iubeÈ™ti! Dacă a lipit-o cu scoci pe maică-ta la picioare, a făcut-o numai pentru ca să se joace cu tine È™i să te facă să râzi, prostuÈ›o! Ai cei mai buni părinÈ›i din lume! Du-te la ei È™i nu mai plânge, că mă superi!â€
Și, pentru că-l iubeam nespus de mult pe nenea Ari Goldman, mi-am șters lacrimile de pe obraji, l-am ascultat și-am plecat acasă.
Când am ajuns, tata o trasforma pe mama din sirenă în om „dezlipind-oâ€. Ea È›ipa ca din gură de È™arpe, pentru că scociul ăla se lipise foarte tare È™i îi smulgea firele de păr, iar tata hăhăia cu lacrimi, È™i abia se mai È›inea pe picioare.
Apoi, la sfârșit, s-a pornit și ea pe râs: „Hahaha! Nebunule! Cum mă duc eu la muncă așa? Cu solzi la picioare? Or să facă ăia un mișto de mine… Mai bine pune un disc cu Elena Roizen, ca să mă doară mai puțin!†Și, tata, docil, a executat comanda.
De atunci, n-am mai cerut sirene. Mi-am dat seama că mama, chiar dacă avea două picioare, în mintea mea rămăsese cea mai frumoasă sirenă de pe pământ.
DFM, 29.09.2023






condeiblog
Din nou m-am încărcat de duioșie
pe pagina ta. Un colț de gură se trăgea în sus, a zâmbi, iar un colț al ochiului strângea lacrima între gene, să mă lase să citesc.
Dana Fodor Mateescu
Te aștept cu drag! Și te îmbrățișez!
anageorgescu63
Mi-am È™i închipuit scena , cu mama legată cu scotch È™i tata râzând … părinÈ›i minunaÈ›i care dăruiesc iubire . Felicitări pentru poveste !
Dana Fodor Mateescu
🙂 🙂
danmatei1206
🥰
Tudor Loredana
Se putea să nu fie ceva superemotionant? Și nici nu pot să râd, ca omul, că mi-o ia plânsul înainte â¤ï¸. Nu È™tiu dacă e adevărată povestea, dar pare că È™tii cât de mare poate fi iubirea părinÈ›ilor pentru copilul lor! 💓💖🤗â¤ï¸
Dana Fodor Mateescu
E drept, n-am dovezi video. 🙂 Te pup!