Plecarea Bențoaiei. Povestea unei morți

Plecarea.

Bunică-mea, Bențoaia, a dispărut de pe lumea asta într-o zi de ianuarie, cu zăpezi multe și ger năprasnic, lovită de un cancer turbat. Avea 67 de ani.
Îmi amintesc că ai mei vorbeau în șoaptă despre ea, dar tot am auzit:

„Nu vrea să meargă la doctor și basta! Cică ar fi dat un ordin Ceaușescu ca bătrânii să fie lăsați să moară!”, zicea tata nervos. „Nu pot s-o conving, i-a intrat asta în cap.”
E adevărat, în anii 80 se spunea că Ceaușescu ar fi indicat, nu știu unde și în ce context, ca medicii să-i lase pe bătrâni să moară, ori mai rău, să le facă o injecție letală, ca să-i scape de chinuri.

Era un zvon care s-a transmis pe cale orală, și voi știți cum sunt oamenii! Auzind asta, bunică-mea a făcut o fixație. Din clipa aceea, n-a mai dat pe la medic.
Îmi amintesc că, în vara lui 84 mai venea pe la noi, duminicile. Îi aducea flori, cu rădăcină, mamei, lui Picuță (tata) niscaiva pălincă și nouă, copiilor, gogoși făcute de ea sau gomboți calzi. O vedeam de pe balcon cum vine, cu mersul ei ardelenesc, încă tânăr.

Bențoaia avea o dambla, pe care i-am moștenit-o: strângea plante de pe stradă, cu rădăcină. Cum vedea o regina-nopții crescută pe la garduri, o tufănică sau o crăiță, o smulgea cu rădăcini cu tot și o aducea acasă sau i-o făcea cadou mamei. Cred că jumătate din plantele de pe balcon erau de la ea, adunate din oraș.
Ne așezam la masă și mâncam. Bențoaia abia de se atingea de ce avea în strachină. Picotea. Mama o ridica și-o așeza pe pat, unde le mai soilea o oră-două, apoi pleca acasă, pe strada Petru Maior. „E târziu, tre să bag găinile…”, zicea și gata! Tronc, auzeam ușa liftului.
Venise toamna și de mână cu ea era moartea. Bențoaia slăbise mult. Doar mâinile, sprâncenele și picioarele îi rămăseseră frumoase. Avea bunică-mea niște degete la mâini extraordinar de bine desenate, suple, fine, cu unghia alungită și clară.
Mama a vorbit la spital, la Witting, unde cunoștea ea câteva asistente mai omenoase, și a dus-o la un control. Aproape cu forța, că bunică-mea: nu și nu, ea nu se dezbracă în fața unor necunoscuți.
Doctorița s-a îngrozit. Era pe ducă Bențoaia. Nu se mai putea face nimic. „Mă mir că a rezistat atâta”, a zis doctorița. „E putredă toată înăuntru!”
Mama a plâns de mila ei, pentru că cel mai cumplit lucru din lume e să vezi un om care știe că va muri în chinuri, dar ridică bărbia și zâmbește!

Așa făcea Bențoaia. Râdea. „Doară n-o să împărățăsc lumia, mno! Atâta mi-o fo dat să trăiesc, nu-i bai, am văzut destule! Hai și-om mere!”
A strâns din dinți și s-a ținut mândră ca o regină. În burta ei se ghemuise moartea și, curând, avea să se întindă peste tot, ca o apă.
Tata a luat-o la noi, la bloc. (Cum s-o las singură în ghețăraia aia din casă? Nu mai are puterea nici focul să și-l facă!).
Mama i-a așternut patul. La început, mânca singură bunică-mea. Apoi, n-a mai putut înghiți decât apă. Îi dădeam noi. I se usca gura și ne chema lovind cana cu lingurița: ling, ling, ling.
Bențoaia a mai trăit vreo două săptămâni. În timpul ăsta n-a făcut pe ea niciodată. O chema pe mama și, târâș-târâș, mergeau la toaletă.
În ultimile ei zile a început să miroasă a mort, a putresceină și cadaverină, așa cum citisem eu în cartea de Medicină legală, pe care o tot studiam cu adânc interes, și cu care mă dădeam cultă-n cap de fiecare ocazie.
Duhoarea era cumplită, specifică, dulceagă și definitivă. Degeaba deschidea mama ferestrele în ianuarie, că tot mirosea.
Cum intram în cameră, mă lovea ca un fulger miasma violentă, simțeam că pășesc pe carnea morții și tălpile mi se încleiază în zeama ei.
Bențoaia, săraca, era încă vie, vorbea, când în românește, când în ungurește, amestecat, așa cum a făcut toată viața ei, clipea, zâmbea, cerea apă, îmi mai povestea din vremea războiului, dar știa că i se apropie sfârșitul.

Avea dureri groaznice. Se înroșea la față și respira greu, gemea stins și îl chema pe tata: Picuță! Picuță! Dar n-am auzit-o văitându-se sau plângând.
În ziua în care a murit, m-a rugat să deschid larg fereastra. Era dimineață și ger. Cerul sticlos și neobișnuit de albastru. N-am vrut la început, (Caloriferele sunt reci, vrei să crăpăm înghețați?) dar am ascultat-o, pentru că mi s-a făcut milă de ea.
Vrăbiile ciripeau vesele, se auzeau copiii care făceau oameni de zăpadă, râdeau și țipau.
„Jo reggelt! Vine primăvara, Dănuță. N-o mai apuc. Îs gata! Búcsú, kicsikem!” (adio, dragă!)
Vorbea așa de firesc și de calm, de parcă trebuia să meargă undeva anume, se îmbrăcase, se pieptănase, se încălțase și era gata de drum. Aștepta…
Zâmbetul ei era greu ca un coșciug ud.

N-a mai vrut nici apă să bea. Apoi, am lăsat-o și am plecat la școală. Învățam după-masa. Seara, când m-am întors, în fața ușii de la intrarea în apartament erau lumânări aprinse.
„A murit bunică-ta!” mi-a zis tata. Și în ochii lui era frig.

DFM, 28 noiembrie 2023

George Sima (comentariu)

„Referitor la faptul că odiosul de cizmar ar fi dat acel ordin verbal, pentru ca bătrânii (și cei cu boli maligne) să nu mai fie tratați, eu personal am fost absolut convins de acea dispoziție malefică, datorită mărturiilor venite (la vremea respectivă) din partea unor medici și pacienți ce-mi erau foarte apropiați.

Nu! Nu a fost doar un simplu zvon, ci o realitate abominabilă a acelor „vremuri de tristă amintire”, care, pentru unii (la fel de malefici ca și tartorul șef) a constituit „epoca lor de aur” după care plâng și în ziua de azi.

Și nu că acum ar fi coborât Raiul pe Pământ, dar nici să faci apologia răului intrinsec, mie nu mi se pare de bun simț.

La urma, urmei, suntem asupriți și manipulați de aceiași MAFIE, care n-a făcut altceva decât să mai îndulcească „pilula” oferită norodului după modelul dictaturii titoiste (cu tendința de internaționalizare), dar, sub paravanul pluripartitismului de complezență.”

…

Dacă ți-a plăcut ce ai citit, susține-mă, aici: 

RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!

Alte articole scrise de DFM:

Bențoaia, zeița răzbunării

Lacrimi de fericire

Tataia