Poveștile mele sunt vii și mă scot din minți. Mă rod pe dinăuntru. Le cert și le iubesc, le mângâi, apoi le gonesc, le ucid și le readuc la viață. Sunt ale mele. Uneori, mă îmbracă de sus până jos, mi se prind în păr, la gât și pe fiecare deget. Eu însămi sunt o poveste.

Povesti din interiorul nostru

Porumbelul

SONY DSC

Porumbelul…

Când eram mică, pe la trei, patru ani, cu greu puteam trăi fără mama. Nu-mi trebuia nimeni, afară de ea! Uneori, mă duceau la țară, la bunica Ioana, (eu credeam că o cheamă Icoana). Rar, extrem, de rar, pentru că nu reușeam să mă adaptez. Nu puteam.
Îmi amintesc, și azi, clipele de disperare cruntă, acută și devastatoare, când realizam că mama… nu mai e, că a plecat la București, și că m-a lăsat singurică acolo.

Valuri imense și grele mă izbeau în interiorul de păpușă ciudată, slăbuță, cu bretonel și ochii mari. Pororoca se forma în sufletul meu
Mă lua bunică-mea Icoana în brațe, și începea cu diversiuni gen: „Hai să-ți arăt un cuib dă porumbiel, care are puiuți!”
Suspinam cu frisoane și o priveam stins: „Știu că mă minți!”, dar plecam, totuși, cu ea.
Mă păcălea. Uitam puțin. Mă luam cu păsările, cu iezii și puii de gâscă. Mătușa Anicuța striga: „Gâri-gâri-gâri!” și boboceii veneau repede-repede.
Apoi, dintr-o dată, realizam. „Mama! Unde-i mama?”
Un fulger de gheață mă paraliza complet. Mi se făcea frig. Toate hăinuțele mă strângeau și începeam să urlu disperată, fără oprire, ca de moarte. „Maaaaaaaaaaaaaamaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!”
Mă smulgeam din mâna Icoanei și alergam pe uliță, spre șoseaua mare pe care treceau, în viteză, camioanele Carpați.
„Îuu, îîîu, Anicuțo, oprește-o!”, țipa bunică-mea. „Fuge pă șosea, după mă-sa!”
Mă luau pe sus, mă zbăteam ca un pui de vrabie, zbieram cu furie de copil părăsit și stropeam cu lacrimi. Maaaaaaaaa-maaaaaaaaa!
Nimic nu mă liniștea. Absolut nimic! Îmi aduceau tot ce aveau mai bun de mâncare („Eu? Mâncare? Nu mă cunoașteți!”), flori, o trompețică, căței frumoși, pisicuțe, un pui de porc, un măgar și un bou mic, animale împrumutate de la un vecin. Puteau să mi-l aducă și pe Sfântul Petru, de mână cu Ceaușescu, nu mă impresionau cu absolut nimic. Cine erau ăia?
Dragilor, dar când se apuca Icoana să-mi deseneze, mă potoleam brusc, de parcă-mi dădea să beau lumină dulce și rece luată direct din norii lui Dumnezeu.


Voi nu știți cum desena bunică-mea! În primul rând nu zicea „desenez”, ca noi toți, ci „desemnez”.
„Hai, fă, Danieluțo, să-ți desemnez un porumbiel!”
Știa să-mi facă prințese, o desena pe mama, și asta îmi alina, cât de cât, suferința, dar, în special, îmi desena porumbei. Dintre toate păsările lumii, îmi plăceau porumbeii. Și ea știa!
Începea cu ciocul. În clipa în care creionul atingea hârtia (o și aud acum când scriu, cum foșnește) și trasa liniuțele, lacrimile se zvântau, gemetele încetau, și baierele sufletului meu, cât o cutiuță rotundă de bombonele colorate CIP, se închideau. Zâmbeam.
„Mai fă-mi unul!” o rugam, milogindu-mă cu ochii.
Și Icoana mea dragă mai „desemna” un porumbiel. Și încă unul și încă unul.

„Fă-le și puiuții!”, râdeam.
Umpluse toate foile pe care le lăsase mama special pentru mine, pe față și verso.
Când nu mai aveam hârtie, îmi desena pe jos, în țărâna de pe uliță. Praful fin îi dădea posibilitatea să creeze adevărate opere de artă, efemere, e drept, dar splendide.
Cum mă atingea tristețea, bunica mai desena un porumbel. Toată curtea, casa (începuse să facă și pe pereți) erau pline de porumbei mari și mici, porumbei veseli, splendizi, liberi și… toți ai mei!
„Bre, tușă Ioano, o să ajungi la tilivizor, la telejurnal, cu desenele astea!”, o mai lua în râs câte un vecin, dar Icoanei nu-i păsa.
Nu pot să explic de ce, în clipa aceea magică, când vârful creionului trasa primul atom de porumbel, pe care doar îl intuiam, dar nu-l vedeam, mă fascina așa de mult, încât uitam de mama.
O priveam atentă pe bunica, îi vedeam buzele care mărunțeau cuvinte „Porumbielu, Danieluțo, e o pasăre sfântă.”.
Ani de zile, de fiecare dată când trimitea câte o scrisoare la București, pentru mama, nu uita să „desemneze”, la sfârșit, un „porumbiel” și o fetiță cu breton și ochii mari…

Nimeni nu desena porumbeii ca bunica!
Știam că sunt pentru mine.

DFM 16 mai 2024

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: 

RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!

P.S. Dacă aÈ›i văzut filmul Zidul (regia Constantin Vaeni), pe peretele mansardei unde stătea Victor izolat era desenat un porumbel. Exact cum îl făcea bunică-mea. 🙂

Ce este Pororoca?

Un fenomen ce se manifestă pe cursul fluviului Amazon, prin care un front de apă ce poate atinge È‹nălÅ£imea de 4,5 m ÅŸi viteza de 16-24 km/h pătrunde dinspre gura de vărsare a acestuia (estuarul-deltă) spre izvoare, până la 970 km È‹n interiorul continentului. Apare un efect vizual al curgerii inverse a fluviului, al pătrunderii apelor Atlantice spre izvoarele Amazonului. Numele este preluat din limba indigenilor â€žTupi” ÅŸi se traduce â€žMarele zgomot periculos”. Fenomenul poate fi observat cel mai bine È‹n lunile Februarie – Martie. Sursa: Geografia

10 Comments

  1. danmatei1206

    Cât de frumos È™i expresiv poÈ›i să scrii…❤️

  2. danmatei1206

    ❤️❤️❤️

  3. Ciprian

    Ah, mi-ai adus iar aminte de bunicuța mea cea bună, cea cu 2  găleți în mâini și una pe cap. Când venea la noi avea doua mici febleți: desenele animate si, din timp in timp, câte o sticlă de Pepsi de la restaurantul la care lucra mama. Desenele animate erau, în funcție de cum îi venea ei la gura, ori desemnatele, ori nestematele: „Du-te la muma-ta și spune-i ca mi-e pofta de un persic, dar să vii la timp sa nu pierzi desemnatele!”.

  4. Florentina

    Ce forÈ›e de bunici a avut DanieluÈ›a! Fiecare in felul ei…
    Dar frumoasă e ca mama.
    Oricum o dai, tot o bucurie rămâne.
    La multi si frumoși ani!

Leave a Reply