Botez la balamuc

Botez la balamuc. De când mă È›in să scriu textul ăsta! 🙂 N-am putut să-l aÈ™tern până acum, am tot amânat, am tot avut de făcut ALTCEVA. Și vremea a trecut.

Azi o fac direct în wordpress, crud, negândit, fără planuri, așa cum fac, de obicei, orice. Smulg amintirea din sufletul meu localizat în creier. Acolo bate lumina mea, acolo stă ghemuit un înger alb care mănâncă ciocolată cu ghiocei.
Scriu povestea, acum, pentru că în iulie 2025 s-au împlinit 18 ani de atunci? Poate. Nu știu.

Îl născusem de trei luni pe Andrei-Cristian și trebuia să-l botezăm. Naș l-am pus pe Paul Badea de la Libertatea, fostul nostru șef de la Reporteri (extrem) de speciali.

„Unde să-l botezăm pe minunat? Unde? Unde?” – m-am panicat uÈ™or.

„Cum unde?”, zice Răzvan. „La balamuc! Vorbim cu părintele Ilaș și gata! Nu erai tu fascinată de psihopupu? Nu-ți plac ție nebunii și psihiatria? Hai că o să fie mișto! Tac-tu o să se distreze la maximum, el e mai nonconformist! Părintele are simțul umorului, va fi bine. Cu maică-ta e mai nasol, vezi cum faci!”

Părintele Ilaș ne și cununase (vezi nunta!) așa că nu era nicio problemă să ni-l boteze și pe Andrei.

Zis și făcut.

Am amețit-o pe mama că evenimentul va avea loc la Paraclisul Sfânta Teodora de la Sihla, „de pe lângă” Spitalului Clinic de Psihiatrie „Prof. Dr. Alexandru Obregia”.

„Cum adică, de pe lângă?”, m-a descusut mama speriată.

„Eh, e p-acolo, prin apropiere”, mint eu ca o ticăloasă.

Am vorbit și cu părintele care ne-a zis să nu ne agităm prea tare, dacă vedem că vin și bolnavii de prin saloane, că nu sunt violenți, le facem și lor o bucurie.

Hopa! Odată m-a trecut un fior rece din cap până-n deștul mic de la piciorul stâng. „Părinte, păi, nu suntem doar noi?”

„Ooo, nuuu! O să fim mulți!”, zice el.

În fine, totul se aranjează, chemăm câțiva invitați, și la începutul lunii iulie, eram la poarta balamucului, emoționați și cu chef de botez. Andrei a dormit tot drumul (cred și eu când te ține mama pe piept din Ghencea până la balamuc!).

Ne întâlnim și cu nașul Paul, care a venit cu Laura, viitoarea lui soție. „Bă, voi sunteți dilii? Tocmai la balamuc v-ați gândit să-l botezați? Primul meu fin?”, ne ceartă în glumă Paulică, pe care curgeau toate apele.

Afară, un soare la fel de sandilău ca și noi, o căldură năucitoare. Iulie, ce vreți?!

Când intrăm în curtea spitalului, mama se albește la față: „Dani, ce căutăm noi aici?! Unde suntem?”

N-am mai apucat să-i răspund, pentru că tata, fericit cum n-a fost nici la propria nuntă (deja era la a patra bere!) mă dă de gol: „La balamuc, unde vrei să-și boteze fie-ta copilul? E o originală!”

Am privit-o pe mama, săraca. I s-a oprit respirația, gata să plângă: „Hai, mă Iezulică, tocmai la nebuni te-ai gândit să-ți botezi băiatul?”

Am luat-o în brațe și-am împăcat-o în stilul meu: „Și ce-are dacă suntem la balamuc? Ce nu-ți place? Are biserică? Are! Are cruce? Are! Atunci? E perfect! Uite-l și pe părinte! Bună ziua, părinte! Începem?!”

Mama a suspinat și n-a mai zis nimic. Și-a făcut semnul crucii și mi-a zâmbit, cum numai ea putea.

Bolnavii, cum au văzut că e rost de ceva de-ale gurii și de pileală pe gratis, au început să apară unul după altul. Toți, la costum de pijama, târșâindu-și papucii. Să fi fost vreo 40 de inși. Tata deja s-a împrietenit cu unul care ține în buzunar o sticlă mică de votcă. Ăla vrea bere și țigări, tata îi dă, fac schimburi „culturale” și în trei minute sunt „avioane” amândoi. Nebunul îi povestește cum s-a urcat el pe Teatrul Național și a aruncat cu bombe în Ceaușescu. Susține că întâiul și unicul bărbat al țării i-a tăiat o ureche și i-a mâncat-o. Tata nu crede și se iau la ceartă. Nebunul îi arată urechea ruptă. Tata o cercetează și strâmbă din nas. Tot nu crede. Îi las în pace. Nu mă bag!

Intrăm în paraclis cu toții. E mic-micuț, nițel mai mare decât cutia milei de la Cașin. Văleu, ce nădușealăăăă! Peste 40 de grade Celsius. Iar noi, înghesuiți. Sardele. Mai rămân și pe afară, visători, fericiți, cuminți.

Andrei se pornește pe urlat, din toți rărunchii lui de băiețel nemulțumit și categoric: „Ua-uaaaa! Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!” E în brațe la naș și simte.

Părintele începe slujba, iar nebunii curioși să vadă minunea, se năpustesc peste noi, de-a valma, vorbind, cerând câte ceva, pierzându-și papucii, batistele, ochelarii. Depresivii, schizofrenicii, paranoicii, deliranții, cei cu ticuri nervoase sau sinucigașii, scăpați din ghearele morții, au căpătat lumini aurii pe fețele chinuite de medicamente și nebunie.

Unul se bâțâie, altul chițăie. Un chelios mormăie, un moș cu barbă cântă își face crucea doar la cap, altul aplaudă . O femeie desculță se învârte pe loc. O fată tânără, tunsă la chelie, se apropie de mine și-mi zice atât: „Ză-ză-ză!”

Abia respir aerul greu. Miroase a lumânare topită și-a Mecopar încins.

Andrei continuă să urle, evident ca la balamuc, (normal, dacă acolo eram!). 🙂 Èšine pumniÈ™orii strânÈ™i È™i zbiară. Paulică se uită la mine disperat È™i îmi vorbeÈ™te cu ochii: „Ce-i fac, Dano?! Ce-i faaaac?”

Andrei zbiară mai departe, neimpresionat. Nu se oprește nicio secundă, iar inima mea e ca o cârpă, de mila lui. „Oare mai ține mult slujba asta?”

Mă uit la Părintele Ilaș. N-are treabă! E calm. Îi dă înainte, ține slujba toată, ca la carte. Profesionist!

Mie-mi vine să bocesc împreună cu Andrei și să mă bâțâi alături de nebunii mei.

La un moment dat, din ciucurelul, la fel de indignat ca și stăpânul lui superb, țâșnește un jet impresionant de pipi cinstit, udând toți nebunii din jur, pe părinte și, în special pe naș. Ploaie de vară.

Nu-i bai, ne mai răcorim. Un nebun râde și ne luam cu toții după el. Râdem în hohote, cu lacrimi și pipi în ochi.

Singurii care rămân solemni sunt Andrei, care zbiară ca tăiat cu lama și preotul care, bâldâbâc, mi-l cufundă în apă. O dată, de două ori, de trei ori.

Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa! Și iar: țâââșșșșș, cu presiune, până în tavan, jet izvorât din ciucurelul ultragiat al băiețelului meu proaspăt încreștinat.

Părintele mai are ceva de adăugat:

„Se unge robul lui Dumnezeu, Andrei-Cristian, cu untdelemnul bucuriei, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!“. Și-l unge cu mir pe fruntiță.

A plâns Andrei toată slujba! Dar toată! N-a ratat nicio secundă.Nici una!

Noi eram epuizați cu toții.

Doar nebunii mei, plini de energie, țopăiau, gesticulau, mă îmbrățișau, mă pupau, îmi cereau țigări și suc, mă întrebau cum mă cheamă și dacă mai vin pe la ei.

Le-am promis că, la următorul copil, mă întorc tot acolo. 😉

M-am urcat în mașină, cu Andrei pe piept, adormit ca prin farmec, și am oftat.

Soarele, deasupra noastră, râdea în hohote și avea mutră de medicament.

DFM 14 martie 2025

Dacă È›i-a plăcut ce ai citit, susÈ›ine-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!