Cheia

Cheia

Iunie 1980. Atunci ne-am mutat din Sectorul 1 în Sectorul 6, la margine de București. În ziua în care mama a zis: „Gata, Dani! Mâine ne mutăm la bloc!”, am fost ruptă în două. O parte din mine se bucura că plecăm undeva unde vom avea apă în casă, nu la… cișmeaua din curte, unde venea rece ca gheața; unde vom avea budă, cadă (ce minune! cadă în care să mă arunc ca în bazin – așa credeam), chiuvetă, bucătărie… Confort, ce mai! Și camera mea! A mea și numai a mea! În care să dorm singură și să fac ce vreau… Uraaa!

Cealaltă parte era zob.. Praf! Cum, dom’ne? Să nu mai stau eu pe strada Petru Maior, în Sectorul 1, lângă iubita mea Gară de Nord? Să nu mă mai pot urca pe acoperișul meu drag și să zbier până scoteam oamenii din case: „Partidul, Ceaușescu, România…” sau să cânt „Bidineaua” și „Bălălău”?

Să n-o mai pot enerva pe bunică-mea, Bențoaia? Să nu-mi mai văd prietenii? Pe Sami, pe Silvia, pe Claudița, la care aveam interzis pentru că i-am inundat grădina și era să mă caftească tac-su, marele)? Să nu mai merg la nea Orășanu și să-l ascult cum povestește din război, de pe vremea Regelui? Să nu mai merg cu bicla pe Titulescu? La Primăria Banu-Manta? În Herăstrău? Păi mă duceam pe jos în parc!

Așa ceva era de nesuportat pentru o fetiță de nici zece ani. Am început să plâng cu lacrimi cât un cap pe băiețel blond. Simțeam suferința cuibărită în gât (acolo stă și azi, cretina naibii!) și nu știam cum să-mi fac bagajele. Pe care nici nu le-am mai făcut; tot mama, săraca, s-a ostenit cu astea.

Balanța din inima mea se hâțâna ca o nebună când în sus, când în jos. Militari sau Grivița? Grivița sau Militari? Poarta-Albă sau Petru Maior?

Până la urmă, casa amărâtă, formată din două camere, cu closetul și cișmeaua în curte, dar cu atâtea plante, flori și bucurii, a câștigat în inima mea.

„Nu plec nicăieri! Eu rămân aici, cu Bențoaia! Nu vreau la niciun bloc! Nu vreau să mă mut la altă școală! Îmi place la 170! Nu vreau și gata! NU MĂ MUT!!”, mă rățoiam la ai mei, care nu mai pridideau cu urcatul mobilierului extrem de sărac într-un camion Carpați, care mi se părea că seamănă cu tata la mutră.

„Dani! O încasezi!”, m-a amenințat mama și mi-a făcut semn cu palma.

Plângeam cu furie și spume. M-am dus să văd ce face Bențoaia, care vorbea cu madam Feri, unguroaica (evident că pe ungurește!), ca să nu pricep eu. După fericirea instalată pe chip am înțeles că se bucură grozav că scapă de mine. Parcă întinerise! „Jaj, gyere ide, să te țuc!”, mi-a zis Feri neni, dar m-am smuls din brațele ei. Mă trădase!

Bențoaia râdea.

Niciun prieten nu venise să-și ia rămas-bun de la mine în ziua aia. Sami și soră-sa erau la mare, în tabără, iar Claudița era la țară. Îmi venea și mai mult să urlu și să mă dau cu dindărătul de asfalt.

Singurii care mă iubeau cu adevărat și le părea rău că plec erau tataia Săndulescu și nea Orășanu, care ieșise din prăvălie mușcând dintr-un colțuc de pâine și îmi făcea cu mâna.

Socialistul de tataia m-a mângâiat pe creștet, m-a pupat tot acolo, pe unde intră și iese lumina când ești bun.
„Nu mai plânge, Dănuță, că nu pleci de tot! O să vii în vizită! În loc să te bucuri că te duci la o casă nouă, fără igrasie, care are calorifere, fără sobă cu gaz, tu bocești? Acolo o să ai apă caldă!”

Apoi mi-a întins cheia de la poartă: „Ia-o! Ca să ai cu ce să deschizi când mai vii! Noi mai avem una…” Și am simțit că îi tremură vocea. Am strâns cheia în palmă și am ieșit pe stradă.

O să-mi fie dor de copii! Până și de proasta de Babana, care mă bătea, îmi mânca înghețata și m-a obligat să fur o coroană de mort din Sfânta Vineri, o să-mi fie dor, lua-o-ar dracii!

O să-mi fie dor și de stâlpul de iluminat public din fața casei, de trotuare, de clanța de care mi-am lipit limba iarna, la prețiosul sfat al lui Samuel Goldman, de poarta mea frumoasă pe care adesea scriam cu cretă: „Ceaușescu se pupă cu Bențoaia”, „D + S = Iubire” sau „PCR = P. LA”.

Of, ce dor o să-mi fie de toate!

Am suspinat adânc și mi-am șters nasul și lacrimile cu tricoul.

Mă striga mama. Trebuia să plecăm. Am privit prin curte, de la revedere… Mi se părea că sunt triste toate: petuniile, salcâmul, cișmeaua, mușcatele roșii, Lola, curviștina lui tataia care mă privea cu ochii ei de cățea blondă, Ciucurel, Rex, Nicu (cățelul orb, surd și tâmpit care lătra până la leșin), Ceaușescu, cocoșul dușmănos și isteric.

Mă ustura casa pe care o părăseam (oare cine se va muta în locul nostru?), acoperișul pe care țopăiam și zbieram: „Hei, oameni, poftiți la spectacol!”, și pe care mi-am aruncat primul dinte, incisivul din dreapta, de jos.

În fine, tot calabalâcul a fost urcat în camionul cu meclă de tată. Am recunoscut masa, scaunele, florile din ghivece: Trifoiul tatei, Drușaimul și „Nu-mă-deranja”-ul mamei, jucăriile lui Doduțe, padibuzul, camionul galben, păturile, o valiză… Ce lucruri puține!

Singurul meu bagaj era cheia, pe care am ținut-o în palmă tot drumul.

În fața casei au venit tataia și Bențoaia: tataia cu mâna streașină la ochi, Bențoaia rânjind ca la nuntă, gata să chiuie de bucurie că plecăm. Puteam să pariez că, după ce ne-am cărat, s-a trotilat cu palică, împreună cu Feri neni și bunica lui Sami. Parcă le și auzeam cu cântă!

De la ea nici nu mi-am luat la revedere în mod normal, ci i-am arătat o limbă totală, de-am crezut că-mi ies și plămânii odată cu ea!

„Jézus Krisztus, ni la ie, cât îi de hâdă când scoatie limba! Rossz lány! Picuță, dă-i una peste bot, că tare-i obraznică!”

Dar tata n-a auzit-o, pentru că șoferul deja ambala motorul.

Eu am vrut să stau în benă, afară, lângă tata, ca bărbații, dar mama, cu spaimele ei nejustificate: „Aoleu, cade fata la vreo frână!”, mi-a tras vreo două palme, de-am crezut că văd licurici, artificii și prințese portocalii zburând prin cer.
„Vii lângă mine și Doruleț!”

Am început să urlu cumplit, ca de sfârșit de lume, cataclisme și rupere de baraje. Tata a încercat să mă facă să urc în cabină, care puțea a motorină de-ți venea să verși, alături de mama și frate-miu, care era prea mic ca să înțeleagă ce se petrecea – avea trei ani. Zadarnic.

Atunci au cedat și m-au lăsat să fac ce vreau. Și voi ați fi renunțat, în locul lor, sunt sigură!

Așa că drumul tot, de pe strada Petru Maior până în Militari, strada Poarta Albă 1–3, l-am făcut sus, în bena descoperită a camionului Carpați cu mutră de tată.

Bâzâind, cu lacrimile șiroaie, le-am făcut cu mâna lui nea Orășanu și lui tataia, care se făceau din ce în ce mai mici… Vântul îmi fâlfâia bretonelul trist ca și mine.

Când am intrat pe Titulescu, am simțit că-mi crapă inima. Uite cofetăria, uite frizeria cu tanti Aurelia, care-i tundea mustața unuia, uite Alimentara de la blocul mare.

L-am privit pe tata, care era lângă mine. Fuma. Oare pe el nu-l durea plecarea?

Atunci am început să-mi cânt singură „Priveam din Doftana prin gratii de fier”, și lumea nouă spre care mă îndreptam mi s-a părut urâtă, rece, străină și plină de pericole. O lume în care trebuia să mă descurc singură.

Cheia o am și azi…

DFM 4 ianuarie 2026

Rossz lány- fetiță rea.

gyere ide- Vino-ncoace!

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: 

RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!