13 iunie. Universitar bătut de minerii lui Iliescu

13 iunie 2026. Este ora 6:44 dimineața.
Nu pot dormi.
În fiecare an, în jurul acestei date, televiziunile redifuzează imaginile din iunie 1990. Oameni alergați pe străzi. Oameni loviți cu bestialitate. Oameni care încearcă să-și apere capul cu brațele.

Într-una dintre acele secvențe apare un bărbat într-o cămașă albă. Se ferește de loviturile bâtelor minerilor.

Pentru cei care privesc imaginile este doar o victimă anonimă.

Pentru mine este fratele meu, Alexandru Mateescu.

Alexandru s-a născut la 20 septembrie 1952, la Bușteni. A fost elev premiant al Liceului Nicolae Bălcescu în toți anii de școală și laureat al Gazetei Matematica. A intrat primul la Facultatea de Matematică a Universității din București, la nou-înființata secție de Informatică, pe care a absolvit-o ca șef de promoție.

După stagiatura efectuată la Ministerul Industriei Miniere, a câștigat concursul organizat de Universitatea București și a devenit asistent universitar. Și-a obținut doctoratul la numai treizeci de ani, într-un timp record, iar apoi a parcurs toate treptele carierei academice până la titlul de profesor universitar.

A publicat cărți și articole de specialitate, a format generații de studenți și a fost unul dintre pionierii informaticii românești.

În 1990, împreună cu alți colegi, a inițiat GURU – Grupul Utilizatorilor Români de UNIX. Tot el a semnat, la Viena, documentele prin care României i-a fost alocat domeniul „.ro”, contribuind decisiv la conectarea țării noastre la lumea Internetului.

Avea o familie, o soție și o fiică. Avea o viață. Apoi a venit 13 iunie 1990.

Nu fusese organizator al manifestației din Piața Universității. Nu era un agitator politic. Era un profesor universitar.

Cu toate acestea, a fost bătut în stradă de minerii și forțele trimise să înăbușe protestul.

În imaginile de arhivă încă îl putem vedea încercând să se apere.

Uneori o singură imagine spune mai mult decât o bibliotecă întreagă.

După acel moment, ceva s-a rupt definitiv.

La scurt timp a părăsit România și a cerut azil politic în Austria. A ajuns într-un lagăr pentru refugiați. Era slăbit, extenuat și lipsit de orice perspectivă.

Salvarea a venit de unde poate nici el nu mai spera.

Academicianul finlandez Arto Salomaa, una dintre marile personalități ale informaticii teoretice mondiale, a răspuns apelului său. L-a scos din lagărul de refugiați și l-a luat sub protecția sa.

Există fotografii care îl arată pe Alexandru în acele zile grele, urcând într-un Volvo trimis să-l recupereze și să-i ofere o nouă șansă.

A devenit profesor asociat la Universitatea din Turku și și-a continuat cariera științifică la cel mai înalt nivel.

A ținut cursuri și conferințe în întreaga lume: din Japonia până în Singapore, din Noua Zeelandă până în Statele Unite. A colaborat cu unele dintre cele mai prestigioase instituții academice și centre de cercetare ale lumii.

Dar succesul profesional nu a putut vindeca toate rănile.

În România, familia lui se destrăma.

Fiica sa creștea fără tată.

Căsnicia s-a destrămat.

Iar anii de exil, de muncă neîntreruptă și de suferință și-au lăsat amprenta asupra sănătății lui.

După aproape un deceniu s-a întors acasă bolnav și epuizat.

La 23 ianuarie 2005, Alexandru Mateescu a murit.

Avea doar 52 de ani.

La puțin timp după aceea, mama noastră și-a pierdut vederea și a suferit un accident vascular cerebral. A rămas imobilizată la pat aproape patru ani înainte de a se stinge.

A urmat și tatăl nostru, Alexandru Mateescu, fost luptător anticomunist și deținut politic la Jilava.

Părinții noștri nu și-au revenit niciodată după pierderea fiului lor.

Au trăit ultimii ani ai vieții cu dorul, durerea și neputința pe care niciun părinte nu ar trebui să le cunoască.

Astăzi, când revăd imaginile de la Mineriadă, nu văd doar un om lovit.

Văd un copil premiant din Bușteni.

Văd un student strălucit.

Văd un profesor care a adus România în era Internetului.

Văd un tată. Văd un fiu. Văd un frate.

Și văd o familie care a fost distrusă.

Uneori mă gândesc că poate sunt prieten pe rețelele sociale cu oameni care au participat atunci la violențe. Poate cu copiii celor care au ordonat, justificat sau aplaudat acele fapte. Nu am de unde să știu.

Dar știu că memoria este singura formă de dreptate care nu poate fi confiscată.

De aceea scriu aceste rânduri.

Pentru Alexandru.

Pentru părinții mei.

Pentru toți cei care au fost bătuți, umiliți sau obligați să-și părăsească țara.

Și pentru ca generațiile care vin să înțeleagă că istoria nu este alcătuită din discursuri și comunicate.

Istoria este alcătuită din viețile oamenilor.

Iar uneori, dintr-un om într-o cămașă albă care încearcă să-și apere capul de lovituri.

Răzvan Gabriel Mateescu 13 iunie 2026