Coana Valeria era mărunțică, s-o vâri într-un coșuleț pentru pomană, între colivă și colacii calzi, sau s-o cuibărești la piept atunci când ți-e dor de bunica.
Urca, pâș-pâș, pe Valea Albă din Bușteni, uscățivă și cu un zâmbet sfios, rămas de la 1900, de când era ea fată mare.
Oamenii o auzeau cum o cheamă pe Margareta, văcuța care păștea nestingherită prin grădină. Vecinii aveau „abonament” la lapte, un leu litrul, și ce bun mai era!
Îmbrăcată tot timpul în negru, băbuța mititică ținea singură toată gospodăria, ca de păpuși, compusă dintr-o odăiță, o bucătărioară și-o magazie de lemne. Casa era ca un pahar de curată. Înăuntru mirosea a mere, a fețe de pernă abia spălate, a busuioc și a somn. În spate avea un cuptor și, în curte, meri. Zeci de meri nebuni, care albeau tot orizontul primăvara.
Iarna, fructele roșii dormeau în magazie, cuminți. Erau ca obrajii bătrânei. Puțin scofâlcite, dar dulci și zemoase. Atunci când cocea pâine, aromele dulci se împleteau cu cele de brad ars și oamenii înghițeau în sec: „coana Valeria face pâine…”
Avea și o brazdă de cartofi pe lângă casă. Mai mereu erau plini de gândaci de Colorado și băbuța se mâhnea.
Ce credeți că făcea? Aduna în palma mică vreo 10–15, fierbea o cană cu apă, apoi îi azvârlea în clocote. Carcalacii se zbăteau în chinuri, apoi crăpau unul câte unul. Așa cum erau ei, morți, plutind la suprafață cu burțile în sus, femeia îi arăta celorlalți gândaci vii, care rodeau de zor frunzele cartofilor ei. Să le fie învățătură de minte!
Credea, sărmana, că, văzându-și frații fierți, insectele dăunătoare se vor speria, își vor face bagajele și vor pleca, în șir indian, spre alt meleag. Dar gândacii de Colorado nu simțeau nimic. Și nu fugeau.
Asta nu însemna că bătrâna se lăsa bătută. Nu. Iar strângea un pumn de carcalaci colorați, iar îi fierbea și iar îi speria pe cei vii, fără niciun rezultat însă.
Vorbea puțin și zâmbea trist cu ochii mici, albaștri, ca niște năsturei inundați de ape. Viața o lovise, fără ca ea să se poată apăra. Când a intrat România în cel de-al Doilea Război Mondial, bărbatul și fiul ei au fost chemați la oaste. S-au dus. Coana Valeria a plâns până i s-au uscat violetele din ochi. Și așa au rămas până a murit.
Pe vremea aceea, buștenarii ascultau „Vocea Americii” și, evident, așteptau salvarea de la ei. Salvare care n-a venit niciodată!
Într-o zi, un crainic a citit la radio lista soldaților români rămași prizonieri în Rusia. Printre cei care se spunea că trăiau încă, se aflau și cei doi Enache, tatăl și fiul coanei Valeria. Ce s-a mai bucurat, sărmana!
S-a rugat, în genunchi, la icoana Maicii Domnului, să-i aducă înapoi băiatul și omul.
Cei care au reușit să scape, răniți, rupți, șchiopi, orbi ori mâncați de TBC, povesteau întâmplări din iad. Băbuța auzea și se îngrozea. Bombe, gloanțe, avioane care cad, carne sfârtecată, soldați arși, spintecați, cu mațele scoase și întinse ca niște sfori roșii pe lângă ei, prizonieri la ruși…
„Eram la Cotu’ Donului, dacă te opreai un minut, erai mort! Mergeam în coloană, unu-n spatele altuia, când au început să ne bombardeze rușii. L-am văzut pe-un camarad, era din Slatina, îl lovise o schijă direct în burtă. Praf îl făcuse, zburăseră mățișoarele lui peste ceilalți soldați. Erau goale și calde. A murit în chinuri, amărâtul. Din burta lui golită ieșeau aburi…”, povestea Nilă, unul care s-a întors făr’ un picior și cu mintea vraiște.
Coana Valeria tremura ca varga și își făcea speriată semnul crucii.
Din când în când, bătrâna se ducea la primărie, ca să vadă dacă nu cumva, pe listele ce se lipeau acolo, pe ziduri, nu se află și copilul ori bărbatul ei. Nu erau. „Pe unde-or fi, Doamne? Fii bun și adu-i acasă!”
Și, oftând, se întorcea la vaca ei, care parcă știa și ea durerea femeii. O simțea în țâțe, când o mulgea în fiecare seară, dar nu mugea, nu se smucea. Doar o privea fix în ochi, cu lacrimi mari, de vacă blândă, care știe ce-i suferința…
Bărbatul și băiatul Valeriei nu s-au mai întors niciodată acasă. Ea, însă, i-a așteptat ani în șir, cu mâinile agățate de gard și ochii zvântați de dor…
De la depărtare, părea o cruce care plânge.
Dana Fodor Mateescu
(auzită la Răzvan Mateescu, cel care a cunoscut-o)
Repost. Foto simbol.
Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici:
RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001
BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina
Doar dacă vrei!
Mulțumesc!
Leave a Reply