Povestea…
Motto:Uneori oamenii mă întreabă de ce pictez atât de multe flori. Nu știu nici eu exact. Poate fiindcă fiecare floare are un chip pe care puțini îl observă. Poate fiindcă după ce petreci mii de ore privindu-le, începi să ai impresia că te privesc și ele. Iar într-o zi m-am întrebat ce s-ar întâmpla dacă florile ar putea vorbi. Mai târziu mi-am pus o întrebare și mai ciudată: Dar dacă ele vorbesc deja, iar noi am uitat să le înțelegem limba?
Capitolul I — Pictorul care a învățat limba petalelor
A fost odată un băiat pe nume Andrei, care iubea florile mai mult decât orice altceva pe lume.
Alți copii colecționau jucării, timbre sau pietre strălucitoare. El colecționa forme de petale.
Avea sute de caiete pline cu schițe de trandafiri, iriși, maci, crini, lalele, garoafe și flori despre care nici măcar profesorii de botanică nu știau prea multe.
În fiecare primăvară, își lua șevaletul și pleca prin grădini, parcuri și câmpuri. Stătea ore întregi privind o singură floare.
La început încerca doar să-i surprindă culoarea.
Mai târziu încerca să-i înțeleagă forma.
Apoi expresia.
În cele din urmă începu să se întrebe dacă florile nu cumva aveau și ele personalități.
De ce un trandafir părea mereu atât de mândru?
De ce o margaretă părea atât de deschisă și prietenoasă?
De ce irișii aveau aerul unor profesori care știu mai multe decât spun?
Într-o dimineață de mai, în timp ce picta un grup de bujori înfloriți, auzi ceva ciudat.
— Puțin mai la stânga, spuse o voce.
Andrei ridică brusc capul.
Nu era nimeni.
— Da, exact așa. Lumina cade mai bine pe noi.
Băiatul privi speriat în jur.
— Cine a vorbit?
— Noi.
Vocea venea chiar dinspre bujori.
Petalele lor se legănau încet în adiere.
— Nu poate fi…
— Ba poate, râse una dintre flori. În sfârșit ne auzi.
— Cum este posibil?
— Ne-ai privit prea mult timp.
— Există un prea mult timp pentru privit?
— Desigur, răspunse un bujor bătrân. După un anumit număr de ore petrecute contemplând o floare, începi să vezi dincolo de culoare.
— Dincolo de culoare?
— Începi să vezi gândurile.
Andrei lăsă pensula jos.
— Florile gândesc?
La această întrebare toate florile din rond izbucniră în râs.
— Oamenii pun mereu aceeași întrebare, spuse un iris care creștea alături. Noi ne întrebăm exact invers.
— Invers?
— Da. Oare oamenii gândesc cu adevărat sau doar se mișcă foarte repede?
Andrei nu știa dacă să râdă sau să se simtă jignit.
— Dar voi… cum ne vedeți?
Bujorii se priviră între ei.
— Depinde de anotimp.
— Cum adică?
— Primăvara sunteți grădinari.
Vara sunteți udători.
Toamna sunteți culegători.
Iarna sunteți visători.
— Și de sărbători? întrebă băiatul.
De data aceasta răspunse un trandafir.
— Ah, de sărbători deveniți cadouri.
— Cadouri?
— Bineînțeles.
— Florile oferă flori, nu oameni.
Trandafirul zâmbi misterios.
— Asta credeți voi.
Există o lume pe care oamenii nu o văd.
O lume în care lucrurile stau exact pe dos.
Iar acolo, când o familie de trandafiri sărbătorește o aniversare, musafirii aduc în dar cele mai frumoase buchete de oameni…
În acel moment, o petală albă căzu din cer și se așeză pe șevaletul băiatului.
Iar când Andrei o atinse, văzu pentru o clipă orașe uriașe construite din flori, piețe unde se vindeau oameni, palate de orhidee și grădini în care băieți și fete erau păstrați în vaze de cristal asemenea unor comori rare.
Atunci înțelese că abia începuse să învețe limba petalelor.
Va urma!
Răzvan Gabriel Mateescu 12 iunie 2026
Leave a Reply