Poveștile mele sunt vii și mă scot din minți. Mă rod pe dinăuntru. Le cert și le iubesc, le mângâi, apoi le gonesc, le ucid și le readuc la viață. Sunt ale mele. Uneori, mă îmbracă de sus până jos, mi se prind în păr, la gât și pe fiecare deget. Eu însămi sunt o poveste.

Povesti din interiorul nostru

Sprâncenele bunicii

Sprâncenele bunicii. 1937. Bunica și bunicul. Pavel și Floarea Fodor.  Iubirea lor n-a ținut mult. Dar atâta câtă a fost, a ars până la capăt, ca o pădure-n flăcări. Din dragostea lor s-a născut tata. Prematur, la șapte luni, în iarna lui 1940. „O mână de pruncuț.” Nimeni nu credea că va supraviețui. Dar el s-a încăpățânat să fie!

„O fo` frumos, Păvălucă!, povestea bunica despre bunicul. Și nilacoÈ™. Și fodul. Tare l-am iubit! Când ieÈ™eam cu el în sat, tâte mândrile ofta`. Avea ochii albaÈ™tri È™i era È™pilcuit tare. Să dădea cu ulei pă păr È™i colonie. Noi eram săraci, da` colonia nu-i lipsa. Scria tare fain, lucra la primărie, funcÈ›ionar. Literele lui gândeÈ™ti că era` niÈ™te bobocei. Numa` că-i plăce` muierile È™i beutura. Tulai, ce mai be`! Be` È™i mă bătie`! Fujeam dăsculță, cu tată-to-n brață, pă zloată. D-aia l-am lăsat… Zâcea cătră mine că-s ovreică ascunsă. Mereu zâce aÈ™e`.  Cică să vede după sprincene. Și odată i-am zâs: fir-ai al dracu` să fii! Ș-am fujit.”

După ce bunicul s-a întors rănit de la Cotul Donului, s-au despărțit. Tata mic, a rămas pe la rude, iar ea a plecat la muncă în București.

Este singura fotografie pe care o am cu ei împreună, în ziua în care s-au căsătorit. Am găsit-o-n podul casei noastre, când aveam vreo opt ani. De atunci a rămas la mine.

Îmi plăcea să-i desenez bunicii sprâncenele cu degetul. Niciodată n-am mai văzut sprâncene atât de frumoase și de expresive. Sprâncene care vorbesc. Sprâncene care cântă. Sprâncene din Bihor.

Dana Fodor Mateescu,

3 ianuarie 2019

4 Comments

  1. Mircea George Rotenberg

    Scumpă de tot povestioara!!! ❤️💕❤️💕

  2. Frumoasă femeie !

  3. danmatei1206

    ❤️❤️❤️

Leave a Reply