Monica

Era prietena pe care și-ar fi dorit-o orice fetiță săracă, în copilărie. Amabilă, comunicativă, darnică, plină de păpuși, care mai de care mai frumoasă și mai scumpă, jucării prețioase și o mașină Dacia 1100 la scară. Gri.
Îmbrăcată cu haine „din import”, fără un pic de pată sau descusute, genunchii perfecți, albi și rotunzi ca niște pietre de râu, șlefuite. O minune de fetiță!
Avea o voce de înger. Mergea și la școala de muzică, ori în particular, nu mai țin minte.  Când cânta „Ciobănaș cu trei sute de oi”, îmi dădeau lacrimile de emoție, eu, care eram un băiețoi nesuferit. Nu plângeam ușor.

Eram convinsă că Monicuța are în gât o privighetoare pitită, care cântă în locul ei. Așa spusese tataia Săndulescu, iar el știa multe: „Fetișoara asta are o privighetoare-n gât…”
„Da? Și cum trăiește aia acolo?”
Am controlat-o, într-o zi: „Ia cască, fată, gura! Ai o privighetoare în gât? Așa a zis tataia.”
Monica râdea să se prăpădească. „Ahahahahahaha!” Și râsul îi era frumos. Ca o cascadă mică, de munte.
A deschis gurița la mine.
„Zi: aaaaa!”-, i-am poruncit, pentru că eram mai mare cu un an decât ea.
Și Monica: „Aaaaaa!”
M-am chiombit serioasă. „Nu e nimic aici!” Ea râdea și râdea…
Apoi am început s-o iau la întrebări:
„Cum naiba de faci tremurăturile alea când cânți, cum poți? Dai din limbă? Învață-mă și pe mine, că te învăț și eu să joci Castel, și versurile de la Magdalena…”
„Ahahahahaha!” făcea ea ca un clopoțel.

Monica. Era un copil perfect. Educat, vorbea curat și articulat, zâmbea profesional de parcă făcea reclamă la pastă de dinți. Taică-su inginer, mama, ceva pe la primărie, nu știu exact. Oameni subțiri.
Monica. De sub bretonul tuns drept, se iveau doi ochi minunați, ciocolatii ca dropsurile alea cu o pudră de cacao pe ele, ochi umbriți de niște gene ireale, lungi, groase și, bineînțeles întoarse.
În comparație cu mine… Uh! Nu se poate face o comparație. Gata!
„De ce nu iei exemplu de la Monica?, mă dojenea mama în timp ce curăța niște obosituri de cartofi. Ești și tu fetiță mare de-acum! Toate rochițele sunt ferfeniță, oricât ți le-aș cârpi. Pantofii, jupuiți, la fel ca și picioarele tale… Astea-s picioare de fată, măi, Dani?”
O priveam unduit și, punându-mi rotilele, dispăream în viteză afară din curte. „Nu vreau să fiu ca Monica!, îi răspundeam mamei din mers. Să fie ea ca mine, na!”
Mai auzeam un„ Doamne ferește!”, și…vjjjjjjjjjjjj! Eram deja departe.

Monica avea program. Oră de somn, oră de lectură, oră de joacă, oră de mers în parc, oră de gustare, ora de muzică sau de înot. Niciodată nu făcea altceva. Nu știu dacă regulile astea i le impuseseră ai ei, care erau foarte calculați și mă impresionau până la înțepenire când apăreau pe stradă, dar știu că ea se integra perfect în tabloul respectiv.
Până când i-am stricat eu tot echilibrul.
Am început cu faze destabilizatoare gen: „tu chiar tre` să le spui alor tăi când pleci și unde pleci? Nu ai voie să te urci pe casă? De ce nu poți să cânți Bălălău? Dar Magdalena? Vii cu mine să aruncăm cu pietre la nea Orășeanu în atelier? Eu plec diseară cu Samuel Goldman să sunăm la soneriile de pe Teodosie Rudeanu și să fugim. La noi, deja, nu mai merge treaba, că ne știu toți…”
Biata fetiță! Mă privea…(eu credeam că fascinată!) îngrozită. „Dana, cum să mă urc pe acoperiș? O să cad!”
„Nu caaazi! Cum o să cazi? Ne urcăm desculțe!”
Dar știu că, așa cum eram eu de imposibilă și de tâmpită, mă plăcea. Pentru că, dacă aveam chef să stau pe jos, stăteam, dacă îmi era foame rupeam un colț de pâine și-l haleam afară, în timp ce jucam elasticul sau mă dădeam cu bicla. Dacă voiam să scriu prostii pe gardurile vecinilor care mă enervau, o făceam, dacă voiam să mă urc pe casă, nu mă oprea nici dracu`. Eram liberă și fericită.
Monica mea avea reguli. Niciodată nu făcea asemenea tâmpenii. O vreme, m-am chinuit să fiu ca ea. O iubeam cumplit. O admiram. Mi-am impus să am un program. Să fiu cuminte. Să am ciorăpei albi. Să nu mă mai scălămbăi cu Sami și să-i fiu complice la toate măgăriile posibile. Cumințenia asta m-a ținut o zi sau două. Apoi am luat-o cu ale mele, de la capăt.
„Mă, tu nu poți să stai potolită o clipă? mă întreba Monica râzând în hohote. Nu te mai strâmba la bunică-ta, dacă vrei să te învăț să faci vibrato când cânți Bălălău!”
„Și o să am o privighetoare în gât, ca tine?
„Ahahah, nu toanto! O să faci vibrato! Ca un profesionist.”
Nu știu dacă părinții ei erau de acord cu prietenia noastră ciudată. Voi ați fi fost? Bănuiesc că nu. Și poate aveați motive.
În anii în care am fost împreună, ca două surori, și-a rănit și ea genunchii destul de serios, și-a murdărit rochițele cu dantelă și volănașe, a mers cu mine în Herăstrău FĂRĂ să ceară voie, a sunat la 35 de sonerii, a râs în hohote, până la leșin, n-a mai dormit după-amiezile, și a început să spună NU, atunci când nu voia să facă ceva.
Ca bonus, am învățat-o să-și „opereze” păpușile, să cânte „Magdalena” și „Privesc din Doftana”, cântec pe care-l știam de la tataia. Cu vibrato, firește!
Oaleu, ce-mi mai plăcea cântecul ăsta! Bucuria noastră supremă era să ne urcăm în salcâmul din curtea mea și să urlăm cât ne țineau plămânii:
„Privesc din Doftana prin gratii de fier
Departe în zare un petic de cer
E cerul sub care închisa și ea
Se mistuie-n chinuri tovarășa mea.”
Când ziceam „Se mistuie-n chinuri tovarășa mea” eu zbieram: aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaah, adică eram mistuită, gata! și zguduiam craca pe care stăteam, știți, așa, ca să-mi tremure vocea și ca să demonstrez cât sunt de oropsită de oamenii cei răi.
Se oprea lumea pe stradă și se închina. Așa ceva nu vedeai oriunde și oricând. Un salcâm care cântă și dansează. Și ce cântece! După ăsta cu Doftana și gratiile, băgam „Magdalena” și mi se părea că aud chiar aplauze…
Cine mai era ca noi? Ce succes răsunător!
Până când, într-o zi, cineva a pârât-o pe Monicuța părinților ei. S-au supărat foarte tare pe ea și au pedepsit-o să nu mai iasă afară. Îi mai vedeam, din când în când, bretonelul pe balcon. Doamne, ce dor îmi era de el!
Am plâns, de m-am uscat. Puteai să mă storci, nu mai ieșea nimic din mine. Nu înțelegeam cu ce am greșit.
„Acu` ești mulțumită, coțofană ce ești!? mă necăjea și bunică-mea. Ai strâcat bunătate de fetiță cu prostiile tale, o fi bătut-o mumă-sa din cauza ta!”
Vina mă apăsa cumplit.
A trecut ceva vreme, când l-am auzit pe tataia că Monica se va muta. Mi s-a oprit respirația. Parcă înghițisem un brotac viu. „Cum să se mute? Unde? De ce?”
„Nu știu, la bloc, undeva…”
„Din cauza mea?”, abia am mai putut să cârâi stins, gata să bâzâi.
„Nu, Dănuță! Tu n-ai nicio vină. Trebuiau să se mute de mult. Au primit repartiție de la întreprindere.” a spus tataia, după care a aprins o Mărășească și-a plecat târșâit până la cizmăria lui nea Orășeanu.
M-am uitat din nou la balconul Monicăi și mi s-a părut că îi văd bretonelul ițindu-se pe după perdele. Mi-am înghițit suspinul și, cu cel mai dureros vibrato am început să-i cânt:
„Privesc din Doftana prin gratii de fier
Departe în zare un petic de cer
E cerul sub care închisa și ea
Se mistuie-n chinuri tovarășa mea.”

A plecat în vara aia, înainte de începerea școlii. De atunci, n-am mai văzut-o și n-am mai auzit niciodată nimic despre ea. Încă îi cânt în gând. Cu vibrato…

Dana Fodor Mateescu
4 ianuarie 2020