Două ovare vesele, un ginecolog fericit È™i o pereche de chiloÈ›i cu locomotive – 3 –

Două ovare vesele, un ginecolog fericit È™i o pereche de chiloÈ›i cu locomotive 🙂

Pam-Pam!

Tembelă până la moarte 3

Și azi, după cinci ani de la nuntă, colegii mei se hlizesc când mă întâlnesc cu ei. Au făcut DVD-uri cu balamucul de la restaurant și le folosesc pe post de tratament când au depresii.

Rebeca e bine, i-a crescut părul, e din nou lung. În casă nu mai ținem prenadez, aracet, superglue și nici Pelicanol. Nimic. N-o las să facă mâncare și n-o iau la cumpărături. Încă o iubesc.

Dar mă gândesc cu groază cum va arăta copilul nostru și cam la ce o să mă aștept și din partea lui… Dacă o să semene cu mă-sa, o să-mi iau câmpii. Să nu ziceți că nu v-am zis!

M-am însurat cu nebuna. Am fost în stare s-o fac și p-asta. După cununie, mi-am luat concediu două săptămâni. Îmi era groază să mă duc la muncă, ar fi râs colegii și cu picioarele de mine. Dar tot n-am scăpat când m-am reîntors…

Ah, dar ce supărați au fost cei care n-au putut să vină la nuntă! Mureau de oftică. Ăia care participaseră le-au povestit totul, cu lux de amănunte, fără să uite nimic. Ba au început să facă trafic între ei cu DVD-urile de la restaurant și de la casa căsătoriilor, unde apăream noi, firește, în felurite poziții, care mai de care mai cretine. Râdeau angajații firmei până le pocneau nasturii de la cămăși. Ai dracu`, nu mai făceau absolut nimic la muncă, stăteau pe Messenger și comentau. Unii, mai nemernici, imitau dansul Rebecăi, atunci când s-a îmbătat ea, și zbierau: „cucuriguuu, boieri maaari. Daaați punguța cu doooi baaaani!”

Vă dați seama cum mă simțeam eu? I-am invitat la nunta mea, le-am dat să mănânce, apoi… căcănari!

Dar Rebeca era fericită. Se vedea pe fața ei când pleca la școală, la cursuri. După ce mai dărâma și p-acolo câte ceva, se mai zgâria, se lovea, spărgea etc., se întorcea acasă mulțumită. Elevii o iubeau foarte mult, chiar dacă era așa zăpăcită, câștiga cu ei concursuri de poezie și proză, mergeau la olimpiade, v-am zis că nu era proastă. Era doar împiedicată și zurlie.

Își dorea foarte mult un copil, dar pur și simplu eram îngrozit.
„Să mai așteptăm”, îi ziceam privind vinovat într-un colț al camerei.
„De ce?”, miorlăia ea făcând fața aia pe care n-o puteam suporta, pentru că-și mărea ochii și clipea din gene repede-repede.

Până la urmă a învins. Atâta m-a cicălit, atâta mi-a tocat nervii, că n-am mai rezistat. Spuneți și voi: e corect? Nu e.

Seara mă întorceam acasă obosit, iar dumneaei îmi punea melodii cu glăscioare de copii, orăcăieli: „uaa, uaaa, uaa”, vedeam la TV doar filme cu bebeluși roz, veverițe tâmpite, rățișoare fermecate, Singur acasă, Peter Pan, Clopoțica, Veronica se întoarce și Lizuca în provincie… Turbam. Simțeam și eu nevoia de-un film serios cu bombe, fetițe, țâțe, cuțite și sânge, războaie și crime, cadavre în putrefacție și pitpalaci cu șapcă. N-aveam acces.

„Trebuie să fim liniștiți, Paule. E vorba de o igienă psihică. A sufletului. Fără porcării!”

Am ascultat-o. Dar nu știu cum se întâmpla că nu rămânea gravidă. După ce ne iubeam, Rebeca făcea Yoga (o inițiase ipochimena de verișoara ei, Estera). Stătea cu cracii-n sus un sfert de ceas și cânta cât o ținea gura:
„Vine, vine primăvaraaaaa, înflorește toaaaatăăă țaraaaa, floriceele pe cââmpiiiiiiii, hai să le-adunăăăm copiiiii.”

„Taci naibii din gură, e unu noaptea!”

Băteau vecinii în țevi, dar ei nu-i păsa. Lupta pentru un țel nobil.

De rămas însărcinată, nici gând.
„Aoleu. Nu cumva sunt bolnavă?”
„Hai la doctor!”, i-am zis.

Ne-am programat și ne-am dus undeva prin centru, într-o joi. Pe hol era foarte cald și transpirasem leoarcă, mai ales de emoție. Doamne, sunt un păcătos, am mâncat carne în post, am înjurat, am trecut pe roșu și n-am semnalizat că o iau la stânga, ajută-mă acum și ține-o pe nebună să nu mai facă vreo boacănă!

Dumnezeu nu m-a auzit, avea căștile pe sfintele-i urechi, asculta Mozart la ora aia…

Așa că Rebeca nu m-a iertat nici la policlinică. În primul rând a dărâmat un ghiveci cu o dracenă mare: buuum! Praf l-a făcut, că era din ceramică. Apoi și-a scăpat absolut tot conținutul poșetei pe jos, pe sub picioarele femeilor (vreo 12 persoane!) care așteptau să intre la medic.

Îmi venea să fug dracului încotro oi vedea cu ochii. Dar cum o zăream tot pe ea, n-aveam cum să plec. Se pusese în genunchi, cu curul în sus și, dând la o parte pulpele pacientelor care o priveau uluite, își strângea liniștită următoarele: pixulețul norocos (fără el nu mergea nici la pipi), șervețelele, ciunga, cardurile, tampoanele, notițele, cheile casei, un șurub, o cheie de 14 (mi-a furat cheia!), trei agrafe, o gumă de șters, un spray paralizant cu piper, fardurile, rujulețul, parfumelul, oglinda și alte zeci de căcățișuri muierești.

M-am trezit lăcrimând fără să vreau. Îmi ziceam în gând, ironic și isteric:
„Lume. Iată, ea e soția mea! Stimate gravide, remarcabili ginecologi, impecabile asistente ce mă priviți cu ură sinceră. Da. Rebeca e nevastă-mea și vreau să am un copil cu ea. Iar eu sunt cel mai mare imbecil. Priviți-o! Ea e! Ah. Dacă sfinții din cer ar vedea-o acum, ar râde în bărbi… Ei, și nu ziceți că taman atunci suntem strigați să intrăm la medic? Era prea mișto să nu fie așa!”

Am împins-o de la spate, lăsând ce-a mai rămas pe sub scaune pentru când ieșim.

Am intrat. „Vezi să nu spargi ceva!”, am mai apucat să-i șoptesc, în timp ce-și dădea ștrampii și chiloții jos și și-i arunca pe sus, zbrrr, ca la streaptease.

A controlat-o doctorul, a pipăit-o, a ciocănit-o, a întors-o cu capul în jos, a gâdilat-o la talpă. Era în regulă. I-a dat să facă niște analize. Alți bani, altă distracție.

Am ieșit. Pe hol, gravidele mustăceau. Cineva strânsese lucrurile Rebecăi și le pusese morman pe un scaun. Le-a luat și am plecat. Asistentele bombăneau. Am auzit vorbe ca „dilie” și „tembelă”, dar n-aveam chef să mă mai enervez.

Am luat-o pe jos, mașina era parcată în fața Ateneului Român. Pe la Universitate, însă, o văd pe nevastă-mea că se albăstrește la față și scoate un țipăt cumplit.
-Aaaaaaaaaaaaa. Paule!
-Ce e? Ce dracu`ai mai pățit?
-Chiloții mei!!!
-Ce e cu ei?
-I-am uitat în cabinet…
-Erau ăia cu ursuleți sau ăia cu rățuște?
-Nu. Ăia cu locomotive…
(Vă spun un secret, nevastă-mea își cumpără numai chiloți pentru fetițe, cu ursuleți, ponei, ciupercuțe, căsuțe și pisicuțe. Are o colecție întreagă.)
-Și cum? Ți-ai tras ștrampii direct pe curul gol? Nu ți-ai dat seama?
-Nu. M-am grăbit, ce vrei? Și cred că mi-am uitat și-o șosetă. Mă simt cam lejeră la gheata stângă…
-Pffuai! În cazul ăsta nu e nicio tragedie. Dacă ar fi fost chiloții cu fluturași mov, de ți i-am cumpărat din Milano, m-aș fi întors paișpe kilometri pe jos, aș fi ciocănit la ușă, m-aș fi scuzat dacă în cabinet era vreuna crăcită și i-aș fi spus medicului:
-Domnule doctor, vedeți-vă de treabă liniștit, eu caut chiloții tâmpitei mele de neveste, și-o șosetă. Îmi permiteți?
-Îți bați joc de mine? urla Rebeca în plină stradă. Chiloți din ăștia cu locomotive n-am decât o pereche!

Să vă mai povestesc ce fețe făceau cei care treceau pe lângă noi și auzeau dialogul ăsta cretin? Nu, că n-are rost.

-Băi, eu nu mă întorc să-ți recuperez chiloții, e clar? Du-te singură, te aștept în mașină.
A lăsat botul și a început să bâzâie. Întâi tăcut, numai lacrimi, aaah, boabe mari de struguri, ziceai că a murit mă-sa în lagăr, în frig, fără fular.

Apoi lacrimile s-au transformat în bocete. Făcea fata ca o trompețică enervantă și plină de muci. Dar am rezistat eroic. Niet! Atunci s-a dus și și i-a luat singură. Când s-a întors, era veselă. Înduioșat, i-am cumpărat o ciocolată cu mentă, ca bonus. Evident că și-a întins-o pe haine și mi-a mânjit și canepelele. (Sunt din piele, bej!) `tuți idioata mă-tii! Cine m-o fi pus?

A mai trecut ceva timp, în care parcă făceam numai culcat, salt înainte, culcat, salt înainte… Eram terminat. Au ieșit analizele și ne-am reîntors la medic. Îmi era o rușine de nu mai puteam, îmi crăpa obrazul. Prin fața ochilor îmi jucau obraznici chiloții Rebecăi, ăia cu locomotivă. Când am intrat, ginecologul vorbea la telefon și tocmai ducea la gură o ceașcă de cafea. A dat cu privirea de Rebeca (ea zâmbea ca o păpușă nevinovată, făcea chestia aia cu genele!) și doctorul, cât e el de doctor, a izbucnit într-un râs dement. Nevropat. Ziceai că-l gâdilă Sarsailă la părțile sensibile. M-am speriat.
-Hă, hă, hă, ha, ha, ha, ha, ha, hi, hi, hi! hoooooo!
S-a opărit săracul, s-a înecat, i-am tras doi pumni în spate, să-l salvez, iar Rebeca se pregătea să-și scoată cizma. Noroc c-am oprit-o la țanc, că cine știe ce naiba mai făcea.
După ce a tușit zece minute, (asistentele veniseră toate să vadă de ce e gălăgie în cabinet) ginecologul a încercat s-o tușeze vaginal pe Rebeca.

Dar nu mai putea, bietul. Din când în când, pufnea în râs, râdeam și noi cu el, ca proștii, era molipsitor, ce mai! Rebecuța chițăia și ea, inconștientă, cu piciorușele în vânt, unul la vest, altul la est.
-Doamnă, vă rog eu, ha, ha, ha. Nu mai râdeți, ha,ha, ha, vă încordați și… și… și..mua ha hahahaha, nu pot să vă…vă… simt uterul aahahahahahah!
A fost ca la circ. Lipseau piticii și femeia cu trei țâțe-n spate.
Rebeca nu era bolnavă grav, avea ovare polichistice, o anexită mai veche și se pare că din cauza asta nu rămânea gravidă. Medicul i-a dat un tratament. Râdea și scria rețeta.
Și, surprizăăăă.

După o lună, a rămas gravidă. În ziua în care pe testul barză au apărut cele mai frumoase și scumpe două linuțe din viața noastră, Rebeca a sărit în pat până l-a rupt. De bucurie. „Uraaaa!!!”, făcea ea. „O să fiu mamăăăăă! Nu sunt defectăăă! Pooot. Yes! Pot! Pot! Pot!” Dar odată și-a adus aminte de chiloții ăia…
-Paule, cum o să nasc eu cu doctorul care râde mereu?
-Habar n-am, iubito! Probabil că în ziua aia se vor aduna curioșii din maternitate, ca să te vadă, și vor veni și de la televiziune, să te filmeze. Vom râde cu toții, iar tu vei naște.
-Chiar așa de anormală sunt?
-Fix!
-Mă urăști, așa-i?
-Nuuu.
O luam în brațe și-o strângeam tare de tot. Al dracu să fiu dacă n-o iubeam! Era mama viitorului meu copil.

Va urma! 

Dana Fodor Mateescu

Dacă ți-a plăcut ce ai citit, susține-mă aici:

RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Nu e obligatoriu!

Mulțumesc!

Toate contribuțiile sunt voluntare și reprezintă donații personale fără obligație contractuală. Nu există beneficii sau produse garantate.