Poveștile mele sunt vii și mă scot din minți. Mă rod pe dinăuntru. Le cert și le iubesc, le mângâi, apoi le gonesc, le ucid și le readuc la viață. Sunt ale mele. Uneori, mă îmbracă de sus până jos, mi se prind în păr, la gât și pe fiecare deget. Eu însămi sunt o poveste.

Povestiri din Bucuresti

Mama mea e o sirenă

Mama. Îmi plăceau la nebunie sirenele, în copilărie. Da, da, sirenele acelea, personajele mitologice, jumătate om, jumătate pește. Mă tulburau până la frison, le adoram, dar mă și înspăimântau de moarte.
Credeam în ele, așa cum soarele crede în cerul cu care se iubește dimineața, așa cum pruncul crede în mămica lui, așa cum sângele crede în vena pe care se plimbă ca un boier.
Îmi povestise tata despre Ulise și cântecele sirenelor. Atâta mi-a trebuit! Îl ascultam cu gura căscată, uluită, uitam să mai și respir de emoție. „Hm! Dacă fac rost de-o sirenă din asta, o scot afară, pe stradă, mă duc cu ea la Samuel Goldman și îi fac în ciudă: băăă, tu n-ai sirenă, habar n-ai ce e aia!”
Mă milogeam de mama, să mi le deseneze, apoi am învățat singură să le conturez. Aveam șase ani și eram bogată în sirene blonde, roșcate sau brunete, de o frumusețe care durea un pic. Făcusem și sirene rele, boccii și dușmănoase, cotoroanțe care semănau leit cu proasta aia de Babana care, cum mă prindea pe stradă, mă snopea în bătăi. Desenam și „sireni”, firește, sireni-împărați, sireni-prinți, cu părul bălai și lung, ca al fetelor, sireni evrei care cântă la vioară.
Desenam pe trotuarul din fața curții, pe stradă, pe gardul Bențoaiei, bunică-mea, pe ziduri și pe pereții din casă. „Mtulai, Doamnie! Dacă Picuță n-are o țâr dă vână să tie cumințască, apăi pun io mânurile pă joardă și-apoi lasă!”, mă amenința ea mereu.
„Ha! Dacă poți să mă prinzi, babo!”, îi scoteam o limbă de-o juma de metru și o tuleam chiuind.
Mă duceam la tata. Ridicam ochii uzi și nevinovați la el. Gurița? O cireașă.

„Tăticuleeee, vreau și eu o sirenăăăă! Una adevărată. Vie! Promit că o să fiu cuminte, n-o să te mai supăr în viața mea! Te roooog!”
Tata era nervos. Se stricase frigiderul Fram, se dezghețase, făcuse inundație în bucătărie și mâncarea era toată pe masă. Numai de sirenele mele nu-i ardea lui la ora aia! Era băgat jumătate în frigider, ciocănea, bodogănea, scotea din el tot felul de sârme, fiare, piulițe.
Ca să scape de mine, a zis da! „O să-ți aduc o sirenă, dar n-o scoți pe stradă! Și, dup-aia, ne lași în pace, da?”
A reparat frigiderul, apoi l-am văzut că pune mâna pe telefon și o sună pe mama, care era la serviciu. Nu am auzit bine ce i-a spus, dar a cam ridicat vocea de câteva ori.

Seara, a venit mama. Era cam șucărită.

„Du-te pe afară și joacă-te puțin cu Sami!”, m-a rugat tata și parcă ascundea ceva de mine. Oare ce?

Dar zbang!, au închis ușa și n-am mai știut ce fac. Auzeam cum mama se certa cu el. Atât. După vreo jumătate de oră, m-au chemat. Inima îmi bătea puternic în gât. Am intrat în casă și… mi s-a oprit aerul în piept. Mama era sirenă! Pe cap avea coronița din strasuri, de la nunta lor. Era atât de frumoasă! Tata îi lipise picioarele cu scoci argintiu, de sus până jos. Râdea, să leșine, pentru că biata mama, nu mai putea mișca decât din tălpi, care, și ele, erau acoperite cu scoci. Arăta exact ca o sirenă, numai că nu avea părul lung și își pusese pe sâni un sutien de la costumul de baie.
Asta era? Pff! Am fost dezamăgită până la lacrimi. „Mama? Sirenă? Mă credeți proastă? Mamele nu pot fi sirene!”
Am ieșit din casă urlând în hohote. Am fugit pe stradă, am și căzut de câteva ori, dar nu m-am oprit decât la colț, pentru că m-a strigat nenea Ari. M-a chemat să-mi dea o gogoașă, făcuse tanti Lia, era caldă, plină de zahăr vanilat, ca o mângâiere.
„Să-i zic? Să nu-i zic?” În cele din urmă, mi-am desfăcut sufletul așa cum dezlegi o sfoară care te strânge. I-am povestit tot-tot. Nenea Ari a zâmbit, a scos o țigară, a lins-o cum îi era obiceiul, apoi, în timp ce-mi mâncam fără chef gogoașa, mi-a povestit despre părinții lui, pe care naziștii îi aruncaseră-n cuptoare. „Am rămas singur pe lume. Eram așa, ca tine. Ce n-aș fi dat să-i mai am lângă mine! Dar erau morți. Tata și mama sunt îngerii care te apără. Așa cum e tac-tu, cam bețiv, dar e un bețiv elegant, în felul lui, să-l cinstești și să-l iubești! Dacă a lipit-o cu scoci pe maică-ta la picioare, a făcut-o numai pentru ca să se joace cu tine și să te facă să râzi, prostuțo! Ai cei mai buni părinți din lume! Du-te la ei și nu mai plânge, că mă superi!”
Și, pentru că-l iubeam nespus de mult pe nenea Ari Goldman, mi-am șters lacrimile de pe obraji, l-am ascultat și-am plecat acasă.
Când am ajuns, tata o trasforma pe mama din sirenă în om „dezlipind-o”. Ea țipa ca din gură de șarpe, pentru că scociul ăla se lipise foarte tare și îi smulgea firele de păr, iar tata hăhăia cu lacrimi, și abia se mai ținea pe picioare.
Apoi, la sfârșit, s-a pornit și ea pe râs: „Hahaha! Nebunule! Cum mă duc eu la muncă așa? Cu solzi la picioare? Or să facă ăia un mișto de mine… Mai bine pune un disc cu Elena Roizen, ca să mă doară mai puțin!” Și, tata, docil, a executat comanda.
De atunci, n-am mai cerut sirene. Mi-am dat seama că mama, chiar dacă avea două picioare, în mintea mea rămăsese cea mai frumoasă sirenă de pe pământ.

DFM, 29.09.2023

7 Comments

  1. Din nou m-am încărcat de duioșie
    pe pagina ta. Un colț de gură se trăgea în sus, a zâmbi, iar un colț al ochiului strângea lacrima între gene, să mă lase să citesc.

  2. Mi-am È™i închipuit scena , cu mama legată cu scotch È™i tata râzând … părinÈ›i minunaÈ›i care dăruiesc iubire . Felicitări pentru poveste !

  3. danmatei1206

    🥰

  4. Tudor Loredana

    Se putea să nu fie ceva superemotionant? Și nici nu pot să râd, ca omul, că mi-o ia plânsul înainte ❤️. Nu știu dacă e adevărată povestea, dar pare că știi cât de mare poate fi iubirea părinților pentru copilul lor! 💓💖🤗❤️

Leave a Reply