Șah-mat

Nu știu să joc șah. Pot să aranjez piesele, cunosc regulile, dar de jucat, nu pot. N-aveți decât să ziceți orice despre mine, că-s tută, belalie, stelară (asta-mi place!) sau proastă cu boltă! Nu-mi pasă!
Nu știu și gata! Creierul meu e făcut altfel.
Tata juca tot timpul. La serviciu, în pauze, la crâșmă, cu nea Cristea, colegul lui de la Cet Vest, în vizite pe la neamuri, în parcuri, autobuz, tramvai, în gând sau acasă, pe colțul mesei din bucătărie. Juca și singur, era foarte pasionat.
Eu? Mică. Patru-cinci ani, voiam să învăț, stăteam cu gura pe el. „Ta-taaaa, ne jucăăăm?”, cântam vorbele și îl priveam de jos cu ochi imenși și triști.
El, tânăr, cumva auriu și frumos, îmi explica și mă învăța regulile.
„Dani, ăsta e regele”, și-mi indica piesa albă sau neagră. „Îl muți un pătrățel pe orizontală, verticală sau diagonală.”
Nu știam ce e aia o diagonală, dar îmi arăta.
„Fiecare rege poate face o mutare specială, numită RO-CA-DĂ, o singură dată în cursul unei partide.”, continua tata…
Îl opream cu mânuța grăsulie: „Dar eu vreau să-i spun împărat, nu rege! Pot?”
„Poți!”
Își aprindea un Carpați fără filtru și, cu țigara în colțul gurii, zicea: „Asta e regina sau dama. Împărăteasa, cum spui tu. Ea se poate muta orice număr de pătrățele libere pe diagonală, orizontală sau verticală.”
„Și ăsta ce face?” îl iscodeam, ridicând turnul și băgându-i-l aproape în ochi.
Sufla fumul de È›igară în sus È™i îmi răspundea: „Stai cuminte! Turnul mută orice număr de pătrățele libere pe verticală sau orizontală. Calul mută în formă de „L”, două pătrățele pe verticală sau orizontală, plus un pătrățel pe direcÈ›ia transversală, iar pionii, ăștia mici, un fel de soldăței, sunt cei mai tari. Fii atentă! Un pion poate fi mutat înainte un pătrățel, dacă pătrățelul respectiv nu este ocupat. Dani! Dă piciorul jos de pe masă! Dacă încă nu a fost mutat deloc, pionul are opÈ›iunea de a muta două pătrățele înainte. Un pion nu se poate muta înapoi! Èšii minte? Pionii sunt singurele piese care capturează o piesă inamică, aflată pe pătrățelul vecin de pe diagonală È™i… Mă, ai înÈ›eles?”
„Daaa!”, ziceam în timp ce sugeam capul reginei. Pardon! Al împărătesei! Era sărat și bun.
Începeam să jucăm. Eu eram cu albele. Negrele nu-mi plăceau.

Primele mutări au fost în regulă și chiar le-am priceput. Țac-țac-pac! Dar peste trei minute m-am plictisit și am început să îmbunătățesc situația. Nu se mai putea așa! Ce joc era ăla?
Și odată împărăteasa a început să zbiere: „Băăă, tâmpițilooor, lăsați-mi caii, că îl trimit pe împărat cu „tunul” (înțelesem că turnul e tun) și vă face chisăliță! Buuum!”
În timp ce tata mă privea uluit și își aprindea a șasea țigară, eu, cu gurița ca o cireșică furioasă, scoteam tot felul de zgomote: „Piiiu, zbang! Mori, idiotuleeee! Ai îndrăznit să te atingi de calul meu? Pac! Ninooo-niiinooo! Chem milițiaaaaaaaaaa!”
Și, de ciudă că tata mi-a capturat o grămadă de piese, am tras un pumn în tabla de șah, de au zburat ca nebunele prin toată camera.
„Las-o, că e mică, nu înțelege! Nici tu n-ai minte!”, îl certa mama.
Tata se înfoia încruntat. „Ba înțelege, știe toate regulile, știe să aranjeze piesele pe tablă, dar refuză să gândească. Șahul e sportul minții! Trebuie s-o fac să-l joace!”
Și nu se lăsa. Ambițios ca un adevărat bihorean. Mă punea să strâng piesele de pe jos și să le aranjez din nou pe tablă.
„Te rog să nu mai vorbești urât! Se poate? Unde ai auzit tu asemenea cuvinte? Hai! Fă prima mutare!”
„Pot să mut ce vreau eu?”
„Firește!”
Și mutam calul. Ăsta scotea și-un nechezat. Nihohooo! Apoi scoteam regina la atac, (fără niciun sens, dar o punem la muncă, d-aia era regină nu?!).
Jocul era haotic, iar tata se supăra, pentru că, după o vreme, iar începeam să vorbesc în locul pieselor. Regii se certau între ei, se băteau ca golanii, reginele se păruiau și se scuipau, caii se pupau cu nebunii, iar pionii se îmbătau cu vin verde și se tăvăleau pe tablă ca porcii. Singurele care erau cuminți erau turele.
Văzând că nu are cu cine juca, tata m-a lăsat o perioadă.

„Poate că ai dreptate!”, i-a spus mamei. „E prea mică.”
Când am împlinit șapte ani, iar a încercat. Eu, între timp, „lucrasem” serios la piesele albe, aveau ochișori, gurițe, inimioare scrijelite cu acul, apoi desenate, iar negrele, pe care nu le sufeream, erau mușcate, tăiate cu cuțitul și bătute cu ciocanul, de nici nu mai stăteau în picioare. Regelui-împărat îi înfipsesem o pioneză în cap, iar regina-împărăteasă era ca vai de ea. Îi plângeai de milă.
Dar tot n-am reușit să joc normal. Nu-mi plăcea să respect regulile. Și tata s-a lăsat păgubaș. Definitiv. Asemenea ființă nu pomenise în viața lui! Și mai eram și fiică-sa…
„Asta n-o să asculte de nimeni, niciodată, decât de frică! O să dea de dracu ăla care-o s-o iubească!”, râdea nea Cristea de tata, în timp ce-i captura calul și mai turna nițică votcă în pahare.
La radio, Aurelian Andreescu cânta înalt și albastru: „Tu ești primăvara meaaaa/ Cu ochi de steaaaa și mâini de flooori…” iar tata, vesel ca un pițigoi sătul, și doar un pic răzbunător pentru vorbele de mai sus, a hotărât:

„Șah! Te-am ars! Te duci după bere! Plasa-i la ușă…”

Dana Fodor Mateescu 19 decembrie 2023….Foto preluare revista Avantaje (MulÈ›umesc!)

Dacă ți-a plăcut ce ai citit, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!