Voi mai dansați?

Voi mai dansaÈ›i? 🙂

„Pentru că sunetul ajunge din difuzoare până-n sânge…” -Șuie Paparude

Mi-a plăcut de mică să dansez. Aveam ritmul în vene și-n picioare. Zvâc. Veselie. Agitație. Zâmbet.
Nu cred să existe vreun om căruia să nu-i salte inima de bucurie și să nu i se facă pielea de găină, atunci când aude un „sound” bun, fie și un „bumți-bumți”. Am dreptate? Am!
Pe la trei-patru ani țopăiam minute în șir prin casă, am rupt o masă, două recamiere, arcurile ne intrau glorioase în cur, când ne era lumea mai dragă, dar eram fe-ri-ci-tă.
Mai mâncam și bătaie, așa, ca o mângâiere, dar ce? Dacă aveam de dansat, credeți că mă oprea pe mine o palmă? Neee!
De muzică populară să nu aud! Nu-mi plăcea! Dar pe Abba, Rolling Stones, Beatles, Boney M, pe Bălălău, Magdalena sau Bidineaua dansam de mama focului.
Bine, tata mă certa rău, când auzea de Bidineaua, și pe bună dreptate.

„Îți dau eu o bidinea, de n-o poți duce! Dacă mai cânți asemenea mizerie, te spun lu maică-ta și vezi tu bidinele pe spinare!”
Din fericire, nu foloseam cuvintele reale ale melodiilor, cele pornografice, pentru că nu le înțelegeam, așa că, acolo unde venea o vorbă grețoasă, eu ziceam: aha, na-na, la-la, li-li. Dar și așa, tata era oripilat! „Cum, domne, eu o învăț să asculte Leonard Cohen și tangouri celebre, iar ea îi dă cu bidineaua!”

Bențoaia, bunică-mea, venea și ea cu tulăiala și băsădeala ei:

„Tulai, Iștenem, Picuță, punie paru pă bidigană, că-ț mâncă urechile! Așe-i die murdară la gură șî bitoangă, gândiești că-i pruncu lu Nicornilă!”
Îmi amintesc că pe la noi veneau mereu musafiri, iar tata, tânăr și luminos ca farul din Constanța, punea muzică la pick-up. Aura Urziceanu, Mondial, Pompilia Stoian, Mihaela Mihai. Dansau cu toții, dar mie mi se părea că oamenii mari habar nu aveau. Dădeau din mâini și din picioare aiurea, fără sens, haotic, în ritmuri numai de ei înțelese.
Voi n-ați văzut, prin filmele anilor 60-70, cum se bâțâiau? Parcă erau loviți de streche. Fiecare în lumea lui, fără un simț al muzicii. Cică se numește „surzenia ritmului.”, am citit pe undeva, dar am uitat unde. Cei care au problema asta, nu doar că nu pot dansa pe anumite piese, dar nici nu pot reproduce un simplu ritm al metronomului.
Am observat și azi la unele cupluri, voi nu? El se mișcă binișor, pe muzica celor de la Modern Talking sau CCCatch, în timp ce ea scutură picioarele ca-n sârba de la Roșiori. El, săracul, încearcă să dreagă busuiocul, învârtind-o de două ori, dar femeia chirăie ca la nuntă (iiii, aaaa, pârrrr!) și joacă fix ca dracul desculț. Când sunteți triști și fără chef, la „comedii” d-astea să vă uitați! Vă trece supărarea. Garantat!
Revenind la ce vă povesteam, să știți că nici mama și nici tata nu erau departe de aiuriții din filmele anilor 70. Leșinam de râs, când îi vedeam dansând, mai ales că nu scăpau ocazia, nici atunci, să se certe.
Tata: Te miști pe alt ritm, nu simți?
Mama: Ba tu dansezi prost!
Tata: Mai încet! Asta nu e geampara!
Mama: Aha! Te iei de neamurile mele? Dansează singur atunci!
Și gata! Îi întorcea spatele, bosumflată.
Eu eram pe jos, fără aer, de atâta hlizeală.
Apoi, mă ridicam, îmi ștergeam mucii, și grăiam infatuată:
„Lasă că vă arată fata cum se dansează artistic!”
Și mă porneam. Mă arcuiam, mă învârteam ca un titirobil, săream, aruncam un picior în sus, făceam stând-pe-mâni, cumpăna sau roata (uneori cădeam pe spate, peste oameni, scaune sau copiii mai mici, provocând adevărate scandaluri între invitați).
La muzica mai liniștită (Ray Charles sau Leo Cohen) tata ma lua în brațe și îl încolăceam cu picioarele după mijloc. Doamne, că bine mai era la el, acolo, sus! Puneam capul pe umărul lui și zburam…
Când am crescut, m-a lovit o rușine de neimaginat. Nu mai puteam dansa. M-am blocat. Mi se părea o prostie totul. Nu știu de ce, că v-aș spune.
Abia după 18 ani mi-am mai revenit, dar și atunci, o timiditate absolut imbecilă, nu mă lăsa să-mi trăiesc bucuriile. Ca să pot dansa, trebuia să închid ochii, ca să nu-i văd pe ceilalți. Dezavantajul era că mă ciocneam de ei, mă loveam, lucru care nu părea deloc cușer.
Unii credeau că o fac întradins. Ori eu…
Însă, după ce am împlinit 24 de ani, n-am mai avut niciun stres. Îmi revenisem. Poate și pentru că „rupeam” o bere sau trei, nu?
Dansam, din nou, ca-n copilărie, minus acrobațiunea cu tata, că nu mai mergea. Eram ditai fătoiul.
Mă mișcam pe muzică rock, blues, pop, rap, dar mă și prosteam, alături de prietenii mei. E plictisitor să fii serios.
ÃŽi puneam pe-ăia să mă lase pe spate, („Să nu-mi dai drumul, da?!”), să mă arunce-n sus, ca la balet, gen Lacul lebedelor, dar pe muzica celor de la Nirvana (Smells like teen spirit), Anouk (Nobod ` s wife) sau Whale – (Hobo Humpin Slobo Babe).
Pff! De vis!

Mai aveam, noi, niște dansuri absolut senzaționale pe Vaya con Dios (Puerto Rico) sau Madonna (la Isla Bonita), dar astea se realizau în doi.
Nu pot să vă spun ce fermecător era! Ce bucurie pură și revoluționară mă inunda în clipele acelea.
Dansam cu toată ființa, cu sufletul, cu fiecare părticică din trup, dansam ca vântul și ca marea-n noiembrie, dansam cu ochii, dansam ca fluturii în ultima lor zi de viață și ca muncitorii din oțelărie. Dansam ca lebedele, când se îndrăgostesc și ca degetele lui când îmi scriu mesaje la telefon.
Mai dansez și acum, dar destul de rar. Și singură. Pentru că eu mă înțeleg cel mai bine.

Namaste!

bidigană (reg) = lighioană, dihanie

bitong (reg) = copil neastâmpărat

DFM, 16 februarie 2024

Dacă È›i-a plăcut ce ai citit pe blog, susÈ›ine-mă, aici: 

RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!