Japoneza din bucătărie. Povestea tablourilor dezbrăcate

Japoneza din bucătărie.

Tata era foarte liberal din fire și oleacă epicurian la cap. Dar cu bun-simț. Discret.

Îmi amintesc că avea două tablouri care pe mine mă fascinau. Erau foarte frumoase! Poze mari, color, cu dimensiunile de 50 pe 70 cm., lipite pe un carton gros. Teribile imagini! O japoneză, și-o chinezoaică, nude. Pentru o fetiță de trei-patru ani erau extraordinare, exotice, de poveste.

Japoneza, cu un chip de prințesă, răsărind dintr-o tufă de hibiscus roșu, zâmbea misterios, cu o guriță rotundă și perfectă. Nu știam dacă florile cresc direct din ea, sau invers. Printre frunze, se vedeau sânii demențiali, jucăuși, gen pară. Fata râdea cu tot trupul, cu degetele, cu părul, cu pieptul ei sublim, cu formele plinuțe și dulci, ca o bucată de pepene.

Ca s-o privesc mai bine, mă cocoțam pe un scaun, și ridicându-mă pe vârfuri o redesenam cu degetul arătător, fascinată. Nu i se vedea „păsărica”, pentru că în dreptul ei era poziționată o floare…

Chinezoaica era mai slăbuță, dar nu-mi plăcea așa de mult ca japoneza. Poate pentru că nu zâmbea ca ea? Nu știu. Totuși, era și asta minunat de frumoasă. Se afla într-un deșert. Numai nisip peste tot. Nisip, nisip, și trupul ei gol. Avea părul lung și pielea ca de porțelan. Nici asta nu-și arăta „păsărica”, semn că fetele erau cuminți, nu curve, cum le zice Bențoaia, bunica paternă.

Tata le cărase, demn ca un îndrăgostit, prin toate casele în care am locuit: în Comana, Petru-Maior, Melinești sau Militari, pe strada Poarta-Albă.

Le pusese în bucătărie, spre necazul mamei care, la fel ca și bunica, nu le putea suferi. „Mă, omule, din cauza pornografiilor tale nu pot s-o pun pe Maica Domnului pe perete!”, zicea ea.

„Păi, de ce?, întreba tata nevinovat ca un porumbel alb. „Asta e artă, nu pornografie! Vezi că nu știi?” 

Mama trântea capacul pe oala cu ciorbă de ștevie și pleca, bosumflată, spre sufragerie unde cânta Margareta Pâslaru: „Și-n apa măăăării/ De pe-ntregul litoraaaal/ Se-ascund în vaaaluri/ Mărgele de cristal/ La la la la..”

Eu îi dădeam dreptate lui tata, el știa multe și era mai înalt decât mama.

Când venea la noi cealaltă bunică (de la Beilic, mama mamei) în vizită, era și mai și! Spectacol de teatru muzical-coregrafic. Leșinam de râs!

Dacă intra în bucătărie, nici nu le privea, își punea palmele la ochi, și chiuia, subțire ca tăiată cu lama: „Îiiii, îîuuuuu, îîîuuuu! Iiiiiiiiaaa!” Țopăia, se bătea cu mâinile pe picioare, se învârtea, își scotea broboada de pe cap, apoi o punea la loc, iar la final, când obosea, ducea mâna la „pept” (așa zicea ea, pept, nu piept).

„Auliuuu! Ghiavolu`, Ilenuțoo, omu` tău îl ține pă Ucigă-l Toaca. Iete muieri dezbrăcate pă pereți, ce rușine! Huoo! Dă-le jos, maică! Și să strochești cu aghiasmă, ți-am adus și ție o stecluță, mi-a mai rămas dă la Bobotează… Hai, să te pup!” Apoi cerea o cană cu apă, că i se uscase gura.

Eu, ca o nebună, o chemam mereu în bucătărie: „Viiinoooo să-ți arăt ceva frumoooos!” și râdeam ca un ied. O provocam.

„Făi, Danieluțo, ție-ți place să mă vezi cum fac, ai?”

„Hiiiii!”, rânjeam diabolic.

Auzi! Ce întrebare! Bine-nțeles că-mi plăcea!

Și biata bunică-mea de la Beilic, luându-mă-n serios, repeta scena, a paișpea oară, chiuind îngrozitor, făcând ca toate alea, spre deplina mea fericire…

Dana Fodor Mateescu Dacă ți-a plăcut ce ai citit, susține-mă, aici:

 RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc! 

22.11.2020

foto preluare interent.

Alte povești nebune, scrise de mine:

Bunica Icoana

Circul de purici

Plecarea Bențoaiei