Diamandula

Diamandula…

În dormitorul Bențoaiei, bunica mea paternă, trona pe perete un tablou mare, cu o ramă sofisticată, sculptată și aurie. Timpul mușcase cu dinții din ea pe alocuri, dar când bătea soarele, lucea ca valurile unui pârâiaș de munte. Rama asta ținea în brațe o fotografie sepia, în care o femeie cum nu mai văzusem decât în filmele americane de la televizor, zâmbea fericită către aparatul foto. Buze cărnoase, date cu ruj, ochi amețitori cu gene lungi.

Stătea în picioare lângă o mașină neagră, din anii ’30, un Ford (Zi pe litere! Fî, O, Rî, Dî! – mă învăța bunică-mea), la volanul căruia era un bărbat cu părul negru, dat pe spate cu briantină (am aflat după!), frumos, frumos, cu ochii verzi sau albaștri și dinții albi, perfecți. Domnul Bobi.

La fel de perfecți erau și dinții femeii, pe care am aflat că o chema Diamandula și fusese cuconița la care Bențoaia lucrase prin 1941, ca fată în casă.

Diamandula era zveltă, cu o talie de puteai să o cuprinzi între cele două palme, îmbrăcată într-o bluză albă, cu mâneci scurte și guler pe gât („Ăla-i mohair, Dănuță!, zicea Bențoaia admirativ) și o fustă conică. În picioarele sexy, cu glezne subțiri, ca ale fetelor care pozau pentru revista Trup și suflet, pantofiori cu toc, o splendoare!

Fumau amândoi, și el, și ea…

„Ca asta vreau să fiu când o să fiu mare!”, îmi ziceam, în gând, înghițind în sec. Bențoaia prăjea minciunele și băloșeam intens.

Bunică-mea avea numai cuvinte de laudă la adresa fostei stăpâne, care era mai degrabă o prietenă decât o jupâniță acră-n cerul gurii, care dă ordine slugilor. Socialistul de tataia n-o suferea, cică era chiabură, sugea sângele poporului, și mereu o amenința pe Bențoaia că îi sparge tabloul și rupe poza, să nu vadă „tovarășii” lui că ține în casă lucruri rămase de la vechea orânduire, de la dușmanii țării. Își bătea joc de numele ei și, în loc de Diamandula, zicea Diamanpula, spre necazul și disperarea Bențoaiei, care începea să arunce după el cu ce nimerea: oale, cratițe, cizme, pisici, polonice și ghivece. Îl suduia și-l lăsa nemâncat trei zile:
„Mno, fută-țî soarile di pă ceriu, amu n-ai loc pă lumie dă madam Diamandula și dă bărbat-so? Idióta szocialista! No, lasă, numai lasă! Buta vagy! Îi vige tu gomboți când mi-or crește dințî la loc! Dacă pui mânurile dă comunist ordinar pă tabloul meu, jar mânci! Și te și reclam la partid, seggfej!”

Trântea ușa, de se „râțânau” ferestrele și picau icoanele din cui. Zbang! Zbing!
Când Bențoaia țipa la tataia Săndulescu, găinile din curte începeau și ele să cotcodăcească și să se bată ca niște chioare. Cotcodaaaaaaaaaaaaaac! Cotcodaaaaaaaaac! Dacă nu se băga bunică-mea între ele, se omorau ca proastele.

Pe tataia nu-l impresionau amenințările ei, râdea la mine mânzește:

„Dănuță, iar am înfuriat-o pe mă-ta marea și ne lasă flămânzi! Hai să ne cumpărăm singuri cornuri de la Pâine! Ție îți iau o tartă cu struguri, știu că-ți place!”

Eu? Eram fascinată de madam Diamandula asta! Când nu era Bențoaia în cameră, mă cocoțam în pat (Ioi, tulai, Iștenem, n-ai voie în pat în pchicio’re! În pat să doarme, bolundo!), mă apropiam de tablou ca să-l analizez. Fotografia era foarte bună, făcută cu un aparat profesionist, detaliile erau extraordinar de bine realizate.

Stăteam clipe în șir acolo, admirând-o pe superba Diamandula și închipuindu-mi povești, care mai de care mai năstrușnice, despre ea și soțul ei frumos, desprins parcă din filmele de la Hollywood.

O desenam cu degetul (avea un geam pe deasupra, destul de murdar, căcat de muște) și o adoram. Atunci se petrecea ceva magic, de neînțeles. Vedeam că încep să se miște ca într-un film, auzeam cum vorbea cu domnul Bobi: „Iubitule, mergem mâine la Eforie?”

El fuma, lăsa capul pe spate și ambala motorul: „Da, iubito! Mergem unde spui tu!”
Apoi ea venea lângă el și îl săruta mult, dar fără să văd eu tot, se ascundeau, așa…

Când îmi bătea inima în gură, de emoție, așteptând ca cei doi să plece la mare, mă prindea gheonoaia de bunică-mea: „Jaj, őrült gyerek! Acu te spun lu’ Picuță! Feküdj le, te idióta!”
Săream din pat, buuum!, ea după mine.

Nu mă prindea niciodată.

Povestea celor doi amorezi am aflat-o de la tata, dar târziu, în 1986 sau ’87. Diamandula era profesoară, iar soțul ei inginer. Casa din Petru Maior fusese a lor și mai aveau una, o vilă, în Băneasa. Când au venit comuniștii, ca să nu le ia toată averea, au donat casa Bențoaiei. Cu toate astea, bestiile bolșevice i-au băgat la pușcărie pe amândoi. Nu știu adevăratul motiv, dar îl intuitesc.

Bobi a murit. Copii nu aveau. Diamandula a ieșit din închisoare nebună și de nerecunoscut. Din minunăția aia de femeie, rămăseseră doar ochii. Avea 35 de kilograme, a adus-o Bențoaia în brațe acasă. De atunci, avea grijă de ea. Se urca în autobuzul 110, pe care îl lua din fața primăriei de la Banu Manta, și pleca la ea, îi făcea de mâncare, curat, o spăla, îi uda grădina. Eu nu știam pe atunci trista istorie și mă rugam de bunică-mea să mă ia și pe mine când se ducea la „madam Diamandula”.

Nu voia niciodată! Nu, nu și nu! Zicea că are treabă multă, că eu nu sunt cuminte și dracu’ știe ce prostie mai fac și pe acolo.

Într-o zi însă, atâta m-am rugat și m-am ținut de fustele ei, că n-a mai rezistat și m-a luat. M-a pus să-i car plasele și m-a amenințat că dacă nu o ascult, mă dă jos din autobuz.

Când am ajuns, într-un cartier în care nu călcasem niciodată, era soarele sus pe cer ca o ghiulea de foc alb. Casa Diamandulei era înconjurată de flori, mii de flori: trandafiri roz, puternic parfumați, de cosmos, flori de flux, petunii și Regina Nopții. O nebunie, opera Bențoaiei!
„Mno, să dai Zâua bună la doamna Diamandula, să nu creadă că iești neam dă manivelă!”, m-a dăscălit Bențoaia.

Am intrat. Doamne Dumnezeule, ce emoții mă strângeau de gât. Eu credeam că o voi întâlni pe femeia superbă din tablou.
Din lumina puternică de afară am nimerit într-un semiîntuneric lichid care mă durea. Îmi venea să dau din mâini ca să înaintez prin el, să înot, dar trebuia să mă comport civilizat, altfel nu mai pupam eu plimbări de genul ăla! Mirosul era greu de suportat. A ceva dulce, a moarte, a beci, a lumânare topită și a medicamente.

Nu puteam să respir.

Mobila era veche, masivă, neagră, de care-mi era frică, iar în mijloc un pat imens, regal, sculptat ca un dric. Între perne, se ivea o arătare cumplită, albă, grasă, fără sânge în obraz, cheală, tristă – cavou. Dormea.

Lângă pat, o noptieră cu zeci de pastile, sticluțe cu lichid maro sau alb, pilule roșii în folii și o veioză care abia lumina. Așa am putut vedea chipul femeii mai bine.
Diamandula?

M-am uitat disperată la Bențoaia. Ea m-a împins cu degetul. „Mno, zî ceva, te!”
Am dat „Bună ziua”, și atunci ființa aia a deschis ochii. A vorbit. Neașteptat, vocea îi era cristalină, vorbea ca profa mea de la școală, rostea perfect fiecare cuvânt: „E nepoata ta? Fata lui Picuță?”
„Da, doamnă!”, a spus bunică-mea.
„Vino, te rog, mai aproape!”

Am făcut ce mi-a zis, dar cu teamă. Diamandula și-a subțiat privirile, erau ca niște lame de brici.
„Are ochi melancolici, nepoată-ta, dar nu-ți seamănă! E o frumusețe specială. O să fie o… (și aici a zis ceva în limba franceză).” Apoi a râs și parcă am zărit-o din nou pe Diamandula din tablou…

N-am avut curaj s-o întreb ce-o să fiu, dar mi-a stat ca un ghimpe în suflet treaba asta.

O să fiu o ce? O zână? O lebădă? O tâmpită?

Bențoaia s-a făcut că plouă și s-a apucat să scoată mâncarea din plase, a făcut ordine, a spălat-o pe Diamandula. Între timp, eu am ieșit afară, în curte, la aer, la lumină și la viață.

Când a adus-o de la baie, m-am uitat să văd cum arată. Muream de curiozitate!
Cumplită imagine! Atârnau șuncile pe ea, iar picioarele erau ca de elefant. Monstru!
Nu-mi venea să cred că frumusețea aia de femeie ajunsese în halul ăla! Nu se poate! Nu! Bențoaia m-a mințit! Asta e altcineva.

Pe drum, în autobuz, mi-a spus: „Tu, prostană, beleai ochii ceia la biata muiere! Îi bolnavă rău, s-o îngrășat dă la boală, nu mai are mult dă trăit…”
„Du-o la spital, cheamă salvarea!”, m-am răstit la ea.
„De-amu nu mai are nevoie dă doctori… Îi gata!”
Am întrerupt-o: „De ce a zis că o să fiu o…? O ce?”
„D-apăi, dă unde să șciu io ce-o zâs? O vorbit în franceză.”

Peste câteva luni, am aflat că a murit. Bențoaia a oftat: „Dumniezo s-o ierte! Faină muiere o fost! Și bună la irimă!”
Dar niciodată n-am aflat ce-a spus Diamandula.

DFM 11 septembrie 2025

Buta vagy – ești prost!
Îi vige – vei vedea (Ardeal)
seggfej – tâmpitule!
idióta szocialista!- socialist idiot
Jaj- Vai!
őrült gyerek- copil nebun
Feküdj le, te idióta- dă-te jos, idioato!

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: 

RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!